Nicu hăloiu - creaţii proprii

Devenirea
...
Dacă prea tare durerea mă apasă,
Poate cine știe, e semnul de plecare

Nu plouase de mult
A plouat. Rece și mărunt,
Aproape tomnatic.
Câte-o pală de vânt

Sau poate...
Gata, ai coborât și te-ai născut, ți-au pus ștampila, ești de-al lor, vei muri și tu ca ei, căci asta-i soarta celor mici care s-au născut aici. Numai poate vreo minune să poată pe furiș a-ți spune tot ce trebuie făcut odată ce ești născut, să ieși cumva din lumea lor, lumea celor ce te mint să te țină-n labirint și să faci o viață tot ce vor. Să ieși nu este ușor, nici nu poți ieși oricum, deși au încercat destui crezând că au destulă minte, însă s-au pierdut pe drum într-un tărâm al nimănui, și sunt mai rău ca înainte. Sau poate vrei să rămâi, să-ți duci viața mai departe, să-ți duci viața ca pe-o cruce, neștiind unde te duce, căci fie viața cât de rea ea este Golgota ta și-o vei trăi întâmplător, la fel ca ale tuturor care n-au habar ce vor, dar căutând acel buton ce le va deschide poarta pe care vor intra cu sete, să găsească pe-ndelete acel strălucitor blazon ce poate să le schimbe soarta. Asta vrei? Asta dorești? Așa crezi tu că trăiești? Dacă-i așa, te-nșeli amarnic, drumul tău e lăturalnic, iar destinul ți-e zadarnic, degeaba te-ai născut aici, căci ești mort precum sunt morții, fir de praf în voia sorții și nu vei putea fi viu, fir de praf mânat de vânt care-și va găsi mormânt undeva într-un pustiu.

Khaiam-euri
...
Eu știu cum eram când beam
Iar ce spun alții despre mine

Locul
...
Din visător al unei vieți nebune,
Am ajuns un biet bătrân obez,

Vremea înainte de tine
...
Dar mi-a venit acel timp de aduceri aminte
Când dulcea-ți făptură s-a-ntors către mine

Amintirea
...
E duminică. Și bate cu putere
clopotul bisericii din apropiere

La fel ca tine
...
Plecat-ai la cer în mijloc de noapte
Ai spus că nu poți lupta mai departe

Părelnicul
...
Detest închipuirea omului ce pare,
Gonflat cu sine dar fără valoare,

Lumina ta
...
Să nu te-nșiri pe-a lumii țesătură,
Să nu te prindă-n deasa ei urzeală,