Nicu hăloiu - creaţii proprii

Românii, străbunii.
...
Insensbili, ca din piatră
Nu mai e ca altădată

Poetul

Ce e poetul? E o persoană
Care vrea să se creadă că este

Opriți-vă!

Opriți-vă, nu treceți de suportabilitate,
Nu treziți cumva bestia ce doarme,

Tu și lumea

Lumea-i așa cum este, n-are nimic cu tine
Lumea-i a tuturora, nu este doar a ta,

Ispitei
...
Lasă ceții să salte voluptatea
La rang de artă mitocondrială

Lumile noastre din lumea lor
...
Să nu-ncetăm să ne hrănim cu vise
Neîncetând o clipă să visăm,

Lumina mea
...
Când peste noi coboară dimineața și roua se depune prin firele de iarbă, lumina mea, când se ridică ceața de-a lungul văii ce mărginește Oltul, să ne pregătim lumina mea în grabă, soarele din cer să-l luăm cu totul. Să luăm cu el și petece albastre de pe zarea pierdută-n depărtare, să le-așezăm în inimile noastre, să nu ne-mbolnăvim vreodată de uitare. Îți spun de Olt, căci de el ne leagă atâtea amintiri din vremea dinainte și fără el, din aventura noastră nu ne-ar rămâne prea multe cuvinte să povestim cât ne-a fost de dragă. Dar câte aventuri trăit-am împreună, lumina mea, că am uitat destule amănunte. Să ne-amintim, haide să luăm și luna din bolta înstelată, de-acolo, de pe munte. Dar să luăm cu ea și vreo două stele, ne lumineze-apoi fiece noapte, nopțile de iarnă reci și grele, când trupul tău miroase-a mere coapte. Și să fim în povestea noastră pe care o vom scrie împreună, ca pân-acum, eu noaptea ta albastră și tu, lumina mea, ciobul meu de lună.

Când afară e totuși vreme bună
...
Îl urâți pe Eminescu, nu-i așa?
Voi ăștia care scrieți nonșalant

Raza
...
E tîrziu? E devreme?
Spre dimineață

Suntem pe ultima treaptă
...
Cât haos, cât plâns ne așteaptă,
Cât gol de speranță lipsit,