Un roman - Mihai Eminescu

În van oglinzi frumoase şi florile-împlu sala

C-un aer plin de miros, molatec, de argint

În sufletu-unui tânăr e noapte şi răceală

Lumini până în gându-i cel negru nu se-ntind.



În van tineri d-o vârstă ciocnesc vesel păhare

Şi l-ale lor petreceri pre dânsul îl invit

Ei nu vor să-nţeleagă zâmbirile-i amare.

Dup-o perdea s-ascunde în versuri adâncit.



Unde petrece-n gându-i?… în valea lui natală

În codrii plini de umbră, pin râpe ce s-afund

Unde izvoarele-albe murmure dulci exală

Şi scapăr argintoase lovindu-se de prund.



Ar vrea ca să revadă colibele de paie

Dormind cuiburi de vultur pe stânci, ce se prăval

Când luna printre nouri, regina cea bălaie,

Se ridica pin codrii din fruntea unui deal –



Să aib-ar vrea colibă de trestii mititică

În ea un pat de scânduri, muşchi verde drept covor

Din pragu-i să se uite la munte cum s-ardică

Cu fruntea lui cea stearpă vârându-se în nori.



Ar vrea să rătăcească câmpii înfloritoare

Unde ale lui zile din raze le-a ţesut.

Unde-nvăţa din râuri murmurul de-ncântare

Şi pricepea din codri misterul lor tăcut.



O babă, ce atâtea poveşti, pe câte fuse

De lână ce torsese, ştia – l-a învăţat

Să tâlcuiască graiul ş-a păsărilor spuse

Şi murmura cuminte a râului curat.



În curgerea de ape, pe-a frunzelor sunare

În dulcile-nmiitul al păsărilor grai

În murmurul de viespii, ce-n mii de chilioare

Îşi zidesc monastire de ceară pentru trai.



De spânzură pin ramuri de sălcii argintoase

O-mpărăţie-ntreagă-ntr-un cuib legănător –

A firii dulce limbă, de el era-nţeleasă

Şi îl umplea de cântec, cum îl umplea de dor.



Visa copilul… Fruntea-i de-o stâncă rezemată

Privea uimit în râul ce spumega amar

Şi azvârlea vreo piatră în apa-nvolburată

Râdea, cânta degeaba – plângea chiar în zădar.



Vedea în zarea văii nuci mari cu frunza lată

Ş-o lume de flori albe pe şiruri de cireşi

Şi iarba de pe pajişti e moale-amestecată

Cu flori galbene ş-albe, p-ici colo de măcieşi.



Pelinii suri c-argintul cu dulcile miroase

Împlu adormitoare tot aerul cel cald

Vişini-s cu crengi grele de boabe-ntunecoase

Lanul călătoreşte cu valuri de smarald.



A ierburilor spice stau sure-verzi în soare,

Crescute-ajung la brâul unei copile. Lin

Pin iarba mare trece, ş-aminte luătoare

Pliveşte flori de aur şi fire de pelin.



Cunună-şi împleteşte şi-o-ncaieră sălbatec

În pletele umflate, în părul încâlcit

Şi ochi-i râd în capu-i, şi faţa-i jăratec –

A lanurilor zână cu chip frumos, răstit.



Ş-apoi în codru trece şi cântă doina dragă

Sălbatec este glasu-i, răstit, copilăros,

El sună-n codrul verde, în lumea lui întreagă

Albele ei picioare îndoaie flori pe jos.



Ah! de aş fi – ea strigă – o pasăre măiastră

Cu penele de aur, ca păsările-n rai

La sânta Joi m-aş duce ş-aş bate în fereastră

Cu ciocul – şi i-aş zice cu rugătorul grai



Să-mi dea un măr, în care închis să fie-o lume

Palat de-argint în lunci şi-n codrii înfundat

Ş-un făt-frumos de mire, înalt cu dulce nume

Din sânge şi din lapte – ficior de împărat.



Ea cântă şi pocneşte în crengi c-o vargă lungă –

O ploaie de flori albe se scutură pe ea

Un flutur roş şi vânăt se-nalţă, ea-l alungă

De pasu-i crengi se-ndoaie şi glasu-i răsuna…



Apoi şi-aduse aminte – era o zi frumoasă,

El s-a trezit în luncă sub ochii ei de foc,

Ea păru-şi dă-ntr-o parte din faţa ruşinoasă

Îşi pleca ochii timizi, şi el a stat pe loc.



Ce s-a-ntâmplat de-atuncea nu vrea să ţie minte.

Destul că nu mai este – şi chipul ei cel blând,

Surâsul ei cel timid şi ochiul ei cuminte

Sunt duse fără urmă de pe acest pământ.



S-a stins. De-aceea însă el ar vrea înc-odată

Să vadă lunca verde, valea pierdută-n flori

Unde ades de braţu-i în noaptea înstelată

Şedea pe stânca stearpă spunându-i ghicitori.



Da, ghicitori… enigme. Ah! ce ştia pe-atunce

De-a vieţii grea enigmă, de anii furtunoşi?

În lacu-adânc şi neted din mijlocu-unei lunce

El vedea zâne albe cu părul de-aur roş.



Şi trestia cea naltă de vuia-n vânt mai tare

El asculta la glasu-i ca nişte basme dulci

Când raţele sălbatice încreţeau apa clară

Scăldându-se prin papuri cu ciucalăi de fulgi.



…………………………………………………



Trecură ani. E noapte. în camera bogată

Pe-un pat alb ca zăpada un înger sta măreţ

O candelă de aur c-un punct de foc arată

Pin luminoasa umbră tablouri pe păreţi.



Culcată jumătate copila cu tristeţe

Surâde. Plete lunge şi blonde-cenuşii

Cad moale pe-albe perne. Iar buzele ei creţe

Surâd… trădând dinţi arginţii



Ochi suri şi mari iar faţa-i de-acea albeaţă sură

Umedă ca suprafaţa unui mărgăritar…

Pe braţe de zăpadă, pe sâni-i albi se fură

Câte o rază slabă din punctul cel avar.



Picioarele ei mice ating covorul moale

Chinuind papucei de-atlas cari stau jos…

L-a patului ei mărgini, cu fruntea n-a ei poale

E în genunche dânsul… Amar şi-ntunecos.



Sub umeri-unei-feţe, ca marmura de pală

Sunt umbrele-ntristării vinete şi adânci,

În ochii mari şi negri profunda-le-ndoială

Abia pot s-o ascundă sub genele lor lungi.



Şi mâna-i tremurândă boţeşte involuntară

Gazu-argintos din haina, din creţi ce se deşir

În jurul gurii sale e o trăsură-amară

Şi o zâmbire crudă pe buzele-i subţiri.



Nu te iubesc? zici crudo – ce zici îţi pare-o şagă…

Nu te iubesc atâta cât ştiu ca să iubesc,

Să răscolesc cu braţul oceanele ce-aleargă,

Să storc avar din ele amărăciunea-ntreagă

Şi într-o picătură s-o beau… să nebunesc?



O vrei?… Spre-a crea unul din visurile tale

Aş trebui să fiu eu de trei ori Dumnezeu,

Aş trebui să turbur a firii lungă cale,

Şi-n clipa mea – ce secole ai veciniciei sale

Abia putur-a face, aceea să fac eu.



Nisipul din pustie pot să-l arunc c-o mână

În cer – şi dânsul negru deşert să fie iar?

Ca sus pământ să fie întins fără lumină

Şi negru fără stele, ca globu-ne de tină

Şi ale lui întinderi, cu gându-mi să le ar.



Iar jos să cobor mândra a cerului grădină

Cu sori nălţaţi pe lujeri, cu luni-n crengi verzi

Iar tu să treci, un înger… încinsă cu lumină

Şi în a ta privire eu minţile să-mi pierz.



Putere-aş eu cu gându-mi s-ardic insule-n floare

A căror stânci să cânte plecându-se pe val

Din vânturi să fac nimfe cu sufletele clare

Ce-n aer legănate, albastre şi uşoare

Să treacă zâmbitoare cu arfe de cristal.



Şi tu când apărea-vei ziua să pară noapte

Astfel de strălucită să fie faţa ta

Încet numai pâraie să se uimească-n şoapte

Din crengi de arbori mândri să cadă rodii coapte

Şi pasul tău să calce pe un covor de nea,



Şi orice dulce idee ar trece-n fruntea-ţi albă

Aievea să se facă cu ochii chiar văzând

De ai dori de stele albastre tu o salbă

A dimineţii stele sub mâna ta cea albă

Să se înşire tainic şi ziua înviorând.



De ai dori în gându-ţi tu un palat de gheaţă…

Să se coboare Nordul cu munţi-i plutitori

Şi vânturi uriaşe cu lungile lor braţe

Să suie stânci pe stânci… ş-un munte să înhaţe

Cu codri-i să-l aşeze drept cupolă din nori.



De-ai vrea ca mări să sece, pustii să inundeze

Oceane să devie lungi şi-nstelate văi

Cu şir de stânci, cu codri, cu înflorite lese

Dumbrave şi grădini cu poamele alese

Şi-n locuri tăinuite cu calde şi dulci băi.



Şi de-ai muri, iubito, căci contra morţii n-are

Nici Dumnezeu putere… atuncea cu amar

Aş stinge c-o gândire sistemele solare

Aş grămădi din ele o piramidă mare

Puind în ea a vieţi-mi frumos mărgăritar:



Figura ta de marmur -. Şi-n noaptea cea pustie

În caos fără stele, în vecinicul nimic

M-aş arunca în doliu să cad o vecinicie

În viaţa mea sfărmată de-o lungă nebunie

Etern, etern cu doru-mi deşertul să-l despic.



Şi dacă vreodată lumea dezlănţuită

Ar reintra în viaţă şi-n vechile ei legi

Fiinţele ei nouă cu mintea lor uimită

Cometul urmărească în calea lui greşită

Neliniştind în zboru-i evii vecii-ntregi.



Ş-acel comet puternic cu coama lui zburlită,

Ce exilat din ceruri e prin blestemul său

Etern-anomalie în lumea liniştită

Zburând cu-a lui durere, adâncă-neghicită

Acela să fiu eu!



Nu-i asta… zise dânsa – nu mă-nţelegi, iubite.

Prin pletele lui negre ea-şi strecură adânc

Mânuţele-i de ceară – Sunt taine neghicite

Ce nu le pot pricepe, deşi le simt – şi plâng!



Nu este-aşa că-n ochi-ţi trăieşte o veche vină

Că e-o durere veche în vorbele-ţi ce-ascult?

În inima-ţi e-o parte cu totului străină,

Este ceva în tine – ce-i mort demult, demult




©Mihail Eminovici(Eminescu)

Adăugat de: th3mirr0r

vezi mai multe poezii de: Mihai Eminescu