Călin Nebunul [V] - Mihai Eminescu

— Tată, uite-inelul care într-o noapte mi-a perit
Făr’ să ştiu nici cum, nici unde. — Cine dară l-a găsit?
Cine a adus alunele-astea? Logofeţii spun că baba.
O strigară de la poartă să s-urnească mai degrabă.
Când, în locu-i, cine vine? Un voinic, strein. El spune:
— Împărate prenălţate, eu vi l-am pus în alune.
Zice-atuncea împăratul: — Cum, voinice, şi cu cale
A ajuns inelul fetei în mânile dumitale?
— Împărate, prenălţate, iaca cum şi iaca cum.
Da’ ţiganul nici mai ştie, faţa lui îi numai scrum:
— Împărate luminate, cum poţi ca să-mi strici hatârul?
Eu am omorât toţi zmeii. — Cum, ţigane? — Cu satârul;
Mă înec dacă l-aţi crede... dar la feţe tot îmi schimbă.
— Să se cate zmeii, doamne, dacă au vârfuri de limbă.
Îi cătară şi, ce-i dreptul, nici la unul nu era
Şi Călin atunci le scoate şi le-arată în basma,
Împăratul porunceşte ca s-aduc-un armăsar
Şi de coada lui să lege pe ţiganul bucătar
Şi de coadă-i mai legară lângă el un sac de nuci.
Cade-o nucă — o bucăţică, astfel îl făcu hăbuci.
— Ş-acum tu, voinice, zise, mi-i fi ginere — Ba nu
Altă fată, împărate, tare dragă îmi căzu.
Am un frate-nsă de cruce, tot fecior de împărat,
Şi de mult ţi-era s-o ceară, deşi nu s-a cutezat.
Uite-l ice. Dară fata se cam uită vrând-nevrând,
Că tot pe Călin Nebunul l-ar fi vrut ea mai curând.
Ci-ndure că cu feciorul era mai de o potrivă.
La a ochilor lui jele s-a muiet mai milostivă.
Deci făcur-o nuntă mare ş-a ţinut trei luni de rând.
Lăutari, benchet, halaiuri, tot ce-ţi poate trece-n gând.
Ce nu era? Dragă Doamne, era nuntă-mpărătească.
— Dar acum mă duc, le zice. Pe-a mea Domnul s-o păzească.
Nici nu ştiu cum e, cum nu e. Geaba fratele-i de cruce,
Geaba tânăra mireasă îl mai ţin cu vorbă dulce,
Dor i-i, Doamne, şi nici ştie cum l-apucă-un dor avan,
Că de când n-o mai văzuse se scursese şapte ani.
Când ajunse locul unde casa tatălui său fuse,
El văzu palate mândre în livezi măreţe puse.
Şi pe o câmpie goală el văzu de vite-o ciurdă,
După ea copil călare c-un ciomag în mină zburdă.
Şi părea că are şase ani şi-ncă ceva mai bine.
— Bună vreme, măi băiete! — Mulţămim, voinic streine!
— Nu-mi ştii spune cine şade-n aste rânduri de palat?
— Doi voinici ce-au scos odată pe trei fete de-mpărat
Din a zmeilor prinsoare... — Ş-au luat care pe care?
Mijlociul pe cea mică şi cel mare pe cea mare.
— Da’ ce-i cu cea mijlocie? — La găini au pus-o ei
Şi să vezi, voinic străine, că eu sunt feciorul ei.
Mama-mi spune câteodată, de-o întreb a cui îs eu,
Că-s a lui Călin Nebunul. Cine-o mai fi, nu ştiu, zău!
Când aude... numai dânsul îşi ştia inima lui,
Că, să iertaţi dumneavoastră, de... era băietul lui.
— Da’ mă rog, bade, ajută-mi să dau vitele-n ocol.
Înserează... Stele împlu tot seninul lin şi gol...
Cu băiatu-n bordei intră şi pe capătu-unei laiţi
Lumina mucos şi negru într-un hârb un roş opaiţ,
Se coceau pe vatra sură două turte în cenuşă,
Un papuc e într-o grindă, celălalt e după uşă,
Pin gunoi se primbla iute legănată o răţuşcă
Şi pe-un ţol orăcăieşte un cucoş închis în cuşcă
Hârâie-n colţ colbăită noduros râşniţa veche,
În cotlon toarce motanul, pieptănându-şi o ureche
Sub icoana afumată unui sfînt cu comanac
Arde-n candelă-o lumină cît un sâmbure de mac,
Pe-a icoanei policioară, busuioc uscat şi mintă
Împlu casa de-o mireasmă pipărată şi prea sfântă.
O beşică-n loc de sticlă e lipită-n ferăstruie,
Pintre care trece-o dungă mohorâtă şi gălbuie,
Cofa-i albă cu flori negre şi a brad miroase apa,
De lut plină, rezimată, stă pe coada ei o sapă.
Pe cuptorul uns cu humă Călinaş cel mititel
Zugrăvise c-un cărbune un clapon şi un purcel,
Cu codiţa ca un sfredel şi cu fuse-n loc de labă
Cum i se şedea mai bine purceluşului de treabă.
Pe un pat cu paie numai doarme tânăra-i nevastă,
În mocnitul întuneric faţa ei lîngă fereastră...
Şi tot sufletul dintr-însul pare-atunci că şi-l înhoalbă
Şi-l adună-n ochi de trece peste faţa ei cea albă.
El s-aşază lângă dânsa, faţa ei o netezeşte,
O dezmiardă cu durere, o sărut,-o drăgosteşte,
Pleacă gura la ureche-i, blând pe nume el o cheamă
Ea deschide somnoroasă lunge gene de aramă
Şi adânc la el se uită, i se pare că visează,
Ar zâmbi şi nu se-ncrede, ar striga şi nu cutează,
El din patu-i o ridică şi pe pieptul lui o pune,
Toată viaţa-i se adună-n al ei sân rotund şi june.
Ea se uită şi se uită... mută... un cuvânt nu spune,
Doară râde c-ochi-n lacrimi, speriată de-o minune,
Ş-apoi îi suceşte părul’n-a ei degete subţire
Şi-şi ascunde faţa roşă pe-al lui piept duios de mire.
El ştergarul i-l desprinde şi-l împinge lin la vale,
Drept în creştet o sărută pe-al ei păr de aur moale
Şi bărbia ei ridică, s-uită-n ochii plini de apă
Şi pe sânu-i o desmeardă şi din gură-i se adapă.
Dar a doua zi voinicul mânios intră-n ogradă;
Fraţii lui, cum îl văzură la genunchi veneau să-i cadă:
— Iartă, frate, căci greşeala, zău, de mult ne-apasă pieptul!
— Ba nu, fraţilor, li zise, să vedem ce e cu dreptul,
Să facem o boambă mare, s-aruncăm spre cer în sus,
Şi tustrei să stăm sub dânsa pe când va cade de sus,
Să vedem ce-a să gândească Dumnezeu şi ce-a să zică.
Astfel, cum ţi-ai face cruce, ei se pun alături... pică
Boamba grea zvârlită-n ceruri, din cei doi făcând fărâme.
Şi Călin rămâne singur, rău îi pare ca la nime,
Dară nici c-avu ce face. Împăcat de-astă dreptate,
Lasă-n pace să trăiască tinerele lui cumnate
Şi făcu o nuntă mare dup-opt ani de-nstrăinare.
Multă lume se dusese ca să vad-aşa serbare.
Fui şi eu... Dar cum făcură o ulcică cu papară,
Mi-au bătut căciula-n creştet şi m-a dat pe uş-afară.
Mă-nciudai urât. În grajduri pusei mâna pe-un cal graur,
Cu picioarele de ceară şi cu şeaua numai aur,
De fuior îi era coada, capul lui era curechi,
Avea ochii de neghină şi gândaci avea-n urechi,
Ş-am pornit pe-un deal de cremeni...picioarele se topeau,
Coada pârâie-ndărătu-i, ochii-n capul lui pocneau.
Cum văzui că nu-i de bine, încălecai pe-o prăjină
Şi mergând pe ea de-a vale v-am spus şi eu o minciună.
Şi încălecând pe-o şea, v-am spus-o toată aşa.


[partea a V-a]

Basm versificat,
de ©Mihail Eminovici(Eminescu)

Adăugat de: th3mirr0r

vezi mai multe poezii de: Mihai Eminescu