Contractul social e bun de la natură? - Mariana Marin

O întâmplare venită exact când nu trebuia
şi descoperi că demenţa care te stăpâneşte uneori
e o încrengătură în spatele tău,
unde cotrobăieşte harnic printre gene şi tare.
Ce nu te mai lasă să trăieşti?
Nu există răspuns.
Vezi doar cum te degradezi de la o zi la alta,
cum fixaţia se face tot mai grăbit
pe te-miri-ce: un accident istoric,
o senzaţie neplăcută de gâtuire
când liftul se opreşte la etajul tău,
paltonul aproape rupt când primăvara-i departe,
pulsul care începe să scadă,
(trebuie să apeşi atunci energic un anumit punct al încheieturii
- parcă aşa spunea doctoriţa din trenul cu navetişti
în care ţi se făcea rău),
dinţii care se macină, speranţa copilăroasă
că doar literatura română te poate salva
sau o călătorie deasupra oceanului.
Fără să-i invidiezi, priveşti fascinată oamenii echilibraţi;
te miri la nesfârşit cum de mai pot surâde (deşi surâs să fie? - ,
cum de mai pot da sfaturi, reţete de rezistenţă,
cât de civilizat îmbină ei ziua cu noaptea,
halucinant de civilizat.
Nu, nu-i invidiezi,
doar că nu prea crezi că sunt reali.
Deşi realitatea ei o fac,
nu rânjetul tău obosit, greţos,
din spatele acestor ochelari
prin care ai văzut prea multe,
care nu-ţi mai folosesc la nimic.

Alienare, desigur.
Dar alienarea cui?

Adăugat de: Lucia

vezi mai multe poezii de: Mariana Marin



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.