Manuela Munteanu - poeziile altor autori

O, Doamne,-ndrumă-mi duhul, ca s-afle locu-n care
și fără nicio slovă vorbirea poate-apare,

ca duhul să se-ndrepte la-ndemnul năzuinței

Cum poți vedea că roșul și verdele se-mbină
de nu vezi înainte a soarelui lumină?

Dar absorbită-i mintea când vede o culoare,

Când piere luna după munții vineți,
câmpia tace, râurile dorm.
Și numai voi în șoaptă vă-ntrețineți,
păduri adânci cu foșnet uniform.

Uși ce conduc spre alte uși - părinții
scârțâie din țâțâni, iar vântul mută
pragul copiilor în altă țară.
Perfect. Și-acuma trebuie, iubito,

Când praful meu va îngroșa cimentul
urcându-se blochausuri către stele
sau, mlaștină, va clipoci sub regimentul
ce lipăie, spre alt măcel, cu cizme grele,

Ce tare sunt, Doamne, ce tare!
Nu m-ai cruțat niciodată.
Ai pus îndoieli să mă bată,
mă-nșfacă neliniștea-n gheare,

Plăcută senzație, stare de spirit translunară
că aparțin unei alte planete
fiind o străină proaspăt sosită să zicem
din Saturn,

În adâncul pădurii
în cel mai adânc
luminiș din adâncul pădurii,
unde lumina-uitare de sine

Se luminează cerul
din patru părți, din patru zări,
în vântul zorilor
mireasma grâului,

Suntem vecini ca două zile sumbre
și noaptea clară stăruie-ntre noi.
Ca podidiți de cântece și umbre
aleargă greierii pe miriști noi.