Odă la o privighetoare - John Keats

Inima-mi strânsă cade-n somn în chin
Ce mă apasă parcă-aş bea cucută,
Sau chiar acum un opiat închin
Care străfund în Lethe mă strămută:
Nu că aş fi cu pizmă către tine,
Ci iau la bucuria ta mult parte,
Driadă de pădure ce te-mparte
Aripa melodiei line
Printre fagi verzi umbrind la nesfârşit,
Verii îi cânţi înalt din gât răpit.
De-aş bea numai odată dintr-un vin
De ani răcit în adâncimi săpate,
Şi mirosind ca Flora printre roade,
Ca dansul provensal de soare plin!
O cupă numai din arzândul sud,
Având adevărata hippocrene
în care perle cu scântei asudă
Şi peste buze purpură aşterne;
Să beau şi părăsindu-mi lumea toată,
Să pier cu tine-n pădurea-ntunecată.

Să pier departe, dizolvat, uitând
Ceea ce nu-ţi dă ramul tău nicicând,
Grija de-aici, febră şi vlăguire,
Căci oamenii se strâng geamăt să-audă,
Paralizia pune-n păr reci fire,
Un spectru sieşi, tinereţii-i rudă
Şi e gândirea numai o mâhnire
Cu ochi de plumb în disperare
Şi Frumuseţea-i cu stinsă privire,
Şi dragostea tânjind în gheaţă pare.

Spre tine vreau avântul meu să zboare,
Nu lângă Bacchus şi-ale sale fiare,
Pe àripi poezia să mă poarte
La cer, deşi ezit şi întârziu;
Cu tine sunt. E luna-n nori departe
împărătească-n noaptea-n luciu viu,
Cu roi de zâne, stelele mult tandre;
Aici însă lumina nu răsare,
Doar cea venind de sus prin câte-o boare
Prin umbra înverzită şi meandre.

Nu pot să văd ce flori am la picioare,
Nici vreun parfum plutind peste o creangă,
Dar în bezna balsamică mă leagă
Aromele intrate slujitoare
La pomi cu rod sălbatic de pe plai,
La spini şi la măceşul ciobănesc,
La violete ce iute veştejesc,
La pruncul vârstnic din mijlocul de mai:
Un trandafir de mosc, cu vin de rouă,
Şi peste care muşte-n zumzet plouă.

Ascult bezna ades: ajutătoare
Am privit moartea, dragoste aproape,
Şi muza-mi a ştiut rime să-i sape,
Ca-n duh să-mi piardă ultima suflare.
Să mor îmi pare voluptate azi,
în miezul nopţii fără suferinţă
Pe când în cer sufletu-ţi ia fiinţă
într-un aşa extaz!
Dar nu-ţi voi auzi înaltul cânt
De recviem, căci voi fi sub pământ.

Nu eşti a morţii, fără moarte, lege!
Lacom popor nu-ţi calcă pe mormânt.
Ca-n noaptea asta-n vremuri vechi, sunând
Vocea ta a urcat în rob şi rege.
Poate acelaşi cânt a fost o zestre
în inima lui Ruth când fără casă
în grâu străin bea lacrimi, dureroasă;
Acelaşi a vrăjit sacre ferestre
Deschise către mări, primejduit,
De pe pământuri din pierdutul mit.

Pierdutul mit! Fu clopot ăst cuvânt
Şi m-a redat smulgându-mă din tine.
Adio! Fantezia nu ne ţine
Cu amăgeala-i, cum se spune-n vânt,
înşelătoareo, imnul tău cu plâns
Trece de câmp, de râu, suie pe creastă,
Iată acum întru adânc s-a strâns
în luminişul văii ce-l adastă:
E o închipuire, vis enorm?
Cântecul a pierit: - Sunt treaz sau dorm?

Traducere de Miron Kiropol


vezi mai multe poezii de: John Keats



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.