Apus de soare - Ion Scriba

motto:
Cad corbi în stol
peste-o ruină:
pământul gol
sub luna plină.
..................................

Din goluri oarbe de ne-Gând
ce nimenea nu știe cum e,
prin pâlnii negre, spumegând
se varsă lumea în ne-lume.

Destine din zenit coboară
pe citoplasma lumii vii.
magneți nepământești doboară
împărății și dinastii.

A lumii cumpănă se frânge,
guvernele se prăbușesc
și veacuri se rostogolesc
pe Amazoanele de sânge.

Cu pânze rupte la catarg
stârnind galacticele spume,
purtând miros de-adânc și larg
vin vânturi de pe-o altă lume.

Arcada celestă
sub Lege se frânge
orbita terestră
e-o dâră de sânge.

Demult a încetat și cântul,
tăcerea urlă în timpane,
azi de-aș strivi în pumni Pământul
ar curge sânge, nu oceane.

Civilizație. progres,
s-au stins de parcă n-ar fi fost
și sfere fără de-înțeles
se-învârt pe ceruri fără rost.

Iubirea a murit subit,
gândirea face loc demenței --
din simfonia existenței
se mai aude-un scârțâit.

Se înspăimântă chiar heruvii,
Pământu-întreg e un vulcan,
diluvii, fluvii și Vezuvii
țâșnesc spre cer, artezian.

Maree, valuri vii de cărnuri
sub reci curenți transcendentali
se-agită, se izbesc de țărmuri,
apoi se-îngroapă în aval.

Ce au sperat și ce mai speră
oceanele de carne vie
evaporate-n atmosferă
și reîntoarse-n veșnicie?

Mai suntem noi bărbați, femei,
ori pietre am ajuns, ori spectre,
când curcubeul speciei
e îmbrăcat în haine negre?

Îndepărtat de îndurarea
și dragostea lui Dumnezeu
furtuni magnetice bizare
au răvășit sufletul meu.

Întreg Pământul scos din minți
se zguduie din temelii --
planetă fără de părinți
și Dumnezeu fără copii.

Cu mâna noastră ne-am făcut-o,
aveam Pământ și l-am pierdut,
vom pribegi din împrumut
pe Marte, Jupiter și Pluto.

Imagini de sfârșit de lume,
metamorfoze întrerupte,
centauri însetați de lupte
în sânge-amestecat cu spume.

Și oști de nori pe cer se-adună --
e Ziua Neagră de Apoi,
trăsnește, fulgeră și tună
o artilerie nebună
se pregătește de război.

O simfonie megafonă
cu armoniile-n răspăr
în atmosfera de Gorgonă
cu șerpi de fulgere în păr.

Și a sosit deznodământul
peste stăpâni și peste robi,
pe viermuiala de microbi
care înăbușă Pământul.

În noaptea existenței, deasă
ca ierburile, munții cad --
acum s-a prefăcut în iad
aceea ce numeam ACASĂ!

Sahară -- soare de venin --
o caravană călătoare
e omenirea sub Destin --

Destinul, un sultan hain
călcând pe dune de popoare.

Zac sub nisipuri caravane
și pe tot globul pământesc
se prăbușesc munții-n oceane
și insule din valuri cresc.

Sub valurile uriașe,
peste biserici, peste școli
pândesc balene ucigașe,
zgârie-norii par atoli
și mii de sloiuri de la poli
se năpustesc peste orașe.

Foști demnitari sunt vânători
de foci în mediul citadin,
zgârie-norii ating nori
și printre ei pândesc rechini.

Nici dumnezeii din Olimp
nu pot opri în loc obada
și vin ghețarii cu zăpada
cât munții, căci suntem în prada
CELUI DIN URMĂ ANOTIMP!

Și vine iarna lumii, slută
se-închide cercul Kali Yuga,
ultimul grad în care fuga
nici ruga nu te mai ajută.

Zadarnic fug și tot încerc
să scap de ucigașa undă --
suntem în ultima secundă
a ultimului grad de cerc,

o grindină perforatoare
cu stropi de meteori rotunzi --
tavan Pământul nu mai are
unde să poți să te ascunzi.

Acum în Ziua de Apoi
culegi ceea ce-ai vrut să sameni
și crucile comandă oameni
și fug morminte după noi.

Albinele vieții demult au pierit
viespar nuclear este stupul
la pândă tăcând și-așteptând neclintit
hiena, șacalul și lupul.

Pe lumea-n ruine s-aude urlând
doar singurătatea și vântul
și vulturii ciocli se-învârt așteptând
un stârv cât Pământul.

Străvechi idealuri se sfâșie-n vânt
cedând agoniei
și tot mai aproape se-aude urlând
lupoaica pustiei.

Nori negri învăluie Pământul,
fantome bântuie prin văi,
iau stafiile în râs Cuvântul
în țipete de cucuvăi.

Vom locui printre morminte
și va veni acel soroc
când ne-om ruga de morți, fierbinte,
să ne păstreze câte-un loc.

Și vânturi tari ne risipesc,
și valuri mare ne cotropesc,
suntem furați de-un flux în larg
între talazuri ce se sparg.

Însă zadarnic tot încerc
să scap de ucigașa undă --
suntem în ultima secundă
a ultimului grad de cerc.

Lângă un astru cadaveric,
o moviliță de Pământ
mai pâlpâie prin întuneric
ca un tăciune fumegând.

Stăpână e dezordinea
peste galactice inele
și Soarele ce-a fost cândva
e risipit în alte stele.

Ce-i viu își pierde conștiința
și cercurile-și pierd circumferința
și cade Cosmosul defunct
spre-un imaterial Ne-punct.
.....
Cenușa asta care-o sameni,
tu, enigmaticule vânt,
se spune... c-ar fi fost Pământ
și-ar fi trăit, pe-acolo... oameni.
.........................
Din vol. ODISEEA SPIRITULUI

vezi mai multe poezii de: Ion Scriba