Bomba cu neuroni - Ion Pachia-Tatomirescu

În această ultimă dimineaţă de martie,
explodează sub fereastra mea zarzării –
albinele sosesc – au panere noi, împletite
din razele unicului soare văzut de mine
până-n prezent – deşi se spune, Enciclopedicule,
că mai există o puzderie de sori, la câţiva ani-lumină
de-aici, de lângă blocul meu de beton-armat, antiseismic…
…N-am ce mă face : sunt înzestrat cu nişte ochi
obişnuiţi, căprui – şi nu pot vedea lumea
decât aşa cum este : cu două feţe – una curată,
înrourată, chip de crin, spuma-laptelui ; cealaltă :
monstruoasă, fotonofagă, puchinoasă, încolţind,
sfâşiind pruncii de aur ai soarelui…!
N-am fost înzestrat cu vreo aparatură specială
pentru descompus lumina, spre a vedea
florile zarzărilor de sub fereastra mea, aureolate,
înveşmântate-n curcubeie – şi mai am o deficienţă,
da’-ntre noi rămâne, Enciclopedicule :
gândesc mult, întortocheat de mult, /
între infinitul minor şi infinitul major, întrucât, pe umeri,
port o bombă cu neuroni – intrată deja în starea de fisiune –
care va exploda curând, la-nflorirea ultimului zarzăr…!
8 martie 1982.

Adăugat de: Donares

vezi mai multe poezii de: Ion Pachia-Tatomirescu