Romanță meschină - Ion Minulescu

Idila noastră-a fost, iubito,
Așa de ștearsă
Și banală,
Că parcă nici n-am fost trăit-o
Decât în clipa scurtă
Și meschină,
Când posedați de-o febră tropicală
Ne-o potoleam cu câte-o doză de chinină...

Așa a fost -
La despărțire,
Noi nu ne-am luat drept amintire,
Ca să ne țină de urât,
Decât -
Același reciproc semn de-ntrebare
Cu care-n România Mare,
Aveam să rătăcim prin munți - două valvare -,
Urcate mână-n mână, de doi Criști...

A cui e vina, dacă n-am putut
Să prelungim în noi, la infinit,
Ecoul pizzicato, la unul „duo-mut”?...
Și a cui e vina, dacă ne-am cobit
Ca-n flacăra fatalului chibrit,
Pe care l-am aprins chiar noi după cortină,
În loc să ne-ntregim noi ne-am topit
Ca două manechine de ceară-ntr-o vitrină,
Ascunsă-n fundul unui bulevard
În care numai becuri roșii ard!...

Adăugat de: Buzan-Cioltea Șerban

vezi mai multe poezii de: Ion Minulescu