Singuri suntem lăsaţi la margine de ape: în somnul de piatră să prefacem durerea, într-o şi mai mare îndoială. Ore întregi să privim chipul cu ochii scobiţi al omului din lemn; înţelegerea se înalţă înspre propriul ei culcuş şi-acest univers ce prin suferinţă ne leagă, la atingere se face nevăzut.
Şi iată bătrânul ce-şi creşte speranţa rămasă pe fund. Culeagă iarba puţină, aprinsă de dragul apelor.
Apele ne-au umplut sinea şi glasul se face nemaiauzit şi nimeni de pe mal nu poate îndrepta legăturile dintre lucruri.
Oameni de toate vârstele ne zâmbesc, plânsul cunoscându-l. Vuietul mării imaginare cuprinde auzul. Alunecă marea, fără popasuri, printre degete, ca dragostea din lucruri. Şi orice lucru ne poate stârni curiozitatea. Şi orice lucru ne poate trezi o înaripată spaimă.
Întristarea voastră cuprinde miresmele, laolaltă, toate. Câte nostalgii în părul vostru, în chip de fiară, se aşează; cu trăsăturile feţei voastre amestecându-se.
Prefăcând în îndoială ceea ce nu ne aparţine, dăm morţilor ţărmul.
Distribuie: