Ileana - creaţii proprii

Captivă am rămas la tine-n ochi,
Desculță merg pe pietre să mă vezi,
Te strig cu strigăt ascuțit de fluier,
Să mă auzi, prin lume când cutreieri.

A fost o vreme când la mine-n piept,
Inima îmi bătea: te-astept, te-aștept!
A fost o vreme când în atriul drept,
Inima îmi șoptea: iubesc, iubesc!

Cu bisturiul am tăiat în gând.
Ce tare m-a durut și ce profund!
În mintea mea își dădeau întâlnire
și gânduri triste și gânduri mai bune.

Timpul s-a îndrăgostit de viață
Și ia-mpletit în plete, o speranță.
În faldurile rochiei i-a pus flori,
Printre petale a strecurat scrisori.

La revedere, iarnă, te-am plăcut,
Așa cu gura ta scuipând prin dinți,
Furtuni de gheață, troiene de nămeți,
Cu toate astea n-aș fi vrut să pleci.

Îmi pare rău, sunt așteptată, moarte.
Azi am de mers cu treabă-n altă parte.
Poți să te duci la altul dacă vrei
În coasa ta, alt suflet să îți iei.

Doamne, fii olarul meu în viață!
Ia TU din tină lutul și-mi creează,
Din chipul și asemănarea ta să fie,
Cu lutul ars, nu cum vreau eu ci ție,

Locul meu,
Locul meu secret din inima mea,
E locul acela unde pământul atinge o stea.
Și unde cerul se lasă peste iarba înmugurită,

Închis bine în piatră am văzut,
Femeie, trupul tău, făcut din lut.
Cu mâini și cu picioare și cu plete,
Crescute din tulpini verzi, lungi și drepte.

Ce furnică este aceasta,
Care își zidește casa !
Nu-nțeleg, e atât de mică!
Și e harnică, nu strigă,