Rasaritul lunii. La Tismana - Grigore Alexandrescu

RRSARITUL LUNII. La Tismana



Decât în frumoasa noapte când plapânda-i lina raza
A iubitei mele frunte cu vii umbre colora,
O priveliste c-aceea ochii-mi n-au putut sa vaza,
Lun-asa încântatoare n-am avut a admira.

Si întâi, ca o steluta, ca faclie departata,
Ce drumetul o aprinde în pustiuri ratacind,
În a brazilor desime, în padurea-ntunecata,
Printre frunze clatinate, am zarit-o licurind.

Apoi tainicele-i raze dând piezis pe o zidire,
Ce pe muche se ridica, locas trist, nelocuit,
Mângâie a ei ruina cu o palida zâmbire,
Ca un vis ce se strecoara într-un suflet pustiit.

Apoi glob rubinos, noptii dând miscare si viata,
Se-nalta si, dimprejuru-i dese umbre departând,
Pe-ale stejarilor vârfuri, piramide de verdeata,
Se opri; apoi privirea-i peste lume aruncând,

Lumina adânci prapastii, manastirea învechita,
Feudala cetatuie, ce de turnuri ocolita,
Ce de luna colorata si privita de departe
Parea unul din acele osianice palate

Unde geniuri, fantome cu urgie se izbesc:
Si pustiul fara margini, si cararea ratacita,
Stânca, pestera adânca, în vechime locuita
De al muntelui sfânt pustnic ce sarmanii îl iubesc

Erau dulci acele ceasuri de extaz si de gândire:
Soaptele, adânci murmure ce iau viata în pustii,
A mormintelor tacere ce domnea în manastire,
Loc de zgomot altadata, de politici vijelii.

Noaptea, totul astei scene colosala de marire,
Doua nobile instincte cu putere destepta;
Unu, -a cerului credinta, altu, -a patriei iubire,
Ce odata-n aste locuri pe stramosi îi însufla.

Muntii nostri-au fost adesea scump azil de libertate,
Si din vârful lor românii, torent iute, furios,
S-aruncau; multimi barbare pentru prada adunate,
Lei sosind, era la fuga ca un cerb ranit, fricos.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Cu trufie craiul ungur catre tara-nainteaza [1]
Sunt plini muntii de ostire, suna zalele de fier;
Pintenii lucesc; la luna sabiile scânteiaza;
Basarab încheia pacea cum vrajmasii lui o cer [2]

Dar românii nu vor pacea, nu vor trista umilinta
Ce asupra-le aduce un necinstitor tractat:
Ura lor e nempacata; în a lor cruda dorinta
Cuprind muntii, închid drumul ungurului spaimântat.

Astfel e atunci omorul, cât ostasul înceteaza
Obosit, si riga singur cu putini scapa fugind;
Stralucitele-i vesminte le arunca el de groaza,
Plânge si în a sa tara se întoarce blestemând.

Niciodata asta luna ce înoata în tarie,
Ca fanal purtat de valuri pe a marilor câmpie,
Mai mult numar de cadavre de atunci n-a luminat,
Niciodata mândru vultur ce-n vazduh se cumpaneste,
Acel domn al atmosferei ce un veac întreg traieste,
De o prada-asa bogata înca nu s-a-ndestulat.

Se gasesc s-acum pe râpe bucati de armuri zdrobite;
Am vazut întinse pinteni de rugina putreziti,
Si pe-al razboiului munte,monstruoasele morminte
Unde sefii ungurimii zac cu totii gramaditi.

Dar românii, fii ai celor ce-n vechime se luptara,
Cu sudori adap pamântul, câstig hrana în dureri;
Sunt plugari; si alte nume, oameni noi se înaltara,
Oameni nensemnati si mândri de vechimea lor de ieri.

Straini printi ce ne-apasara au dat lor drept mângâiere
Averi, cinsti, care odata se-mparteau drept rasplatiri,
Monopol fac azi de drepturi; în a lor scurta vedere
Propasirii neînvinse pun ei dese-mpotriviri.

Nu e-asa legea naturii, nu e-asa a tarii lege;
Ca tot ce nu e la locu-i va cadea trufia lor:
Al sudorilor straine rod ei nu-l vor mai culege;
Va fi mare tot românul, tarii lui folositor.

Cugetari adânc ascunse, idei drepte si înalte,
Ce în inimile-alese ura lor le apasa,
Vor vedea lumina zilei; si în forma de mari fapte,
Sub privirea provedintei, lumii se vor arata.

Adaugata de catre-Radu Dan Alexandru

Adăugat de: 0741348048

vezi mai multe poezii de: Grigore Alexandrescu



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.