Epistola Dlui V. II - Grigore Alexandrescu

EPISTOLA Dlui V. II


Ziceai ca în viata cea mai placuta stare
E a omului slobod de orice-nsarcinare,
Care grijile lumii departe le arunca,
Si-n pace, în tacere, în liniste adânca,
Lungit frumos pe spate, cu un ciubuc în gura,
Avându-si întru toate placerea de masura,
La fumul ce se-nalta se uita, se gândeste,
Si slava drept nimica, drept fum o socoteste.

Tu dar, apostol vrednic al acestei doctrine,
Care ne izbaveste de grijile straine,
Spune-mi prin ce mijloace natura-mi pot preface
Si zilele ca altii sa le petrec în pace.
Cum sa ma scap de muze, de vechea tiranie,
De-ale lor capricii, de-a lor cochetarie,
Care întotdeauna mi-au fost suparatoare,
Si pricini felurite de lunga întristare?
În ce muzele noastre pot sa ne foloseasca?
Nici chiar de un datornic nu stiu sa ne plateasca!
În zadar mai deunazi, am vrut, prin poezie,
Sa scap de-o bagatela, de-o mica datorie;
S-am aratat acelui care cerea parale
Ca viata e scurta si vrednica de jale;
Ca aurul, argintul, metale pacatoase,
La omul ce-o sa moara nu sunt trebuincioase,
Ca averea n-o ducem în lumea viitoare;
I-am fagaduit înca o elegie mare,
Care pe larg sa-i spuie, curat sa-i dovedeasca
Cum trebuie averea sa o dispretuiasca,
Si versuri prin gramada i-am dat ca sa-si aleaga.
Dar toat-a mea silinta
A fost peste putinta
Puterea armoniei sa-l fac s-o înteleaga.

M-as mângâia d-aceasta, când as vedea ca, poate,
Prin scrieri vom preface naravuri desfrânate;
Atunci, lasând odihna, pentru al multor bine,
As zice si as face cât spânzura de mine.
Acum însa ce iese, de-oi alerga prin casa,
De m-oi lovi de-un scaun, de soba si de masa,
Ca sa arat în versuri, în rânduri masurate,
Ca cinstea si virtutea sunt lucruri laudate,
Ca numai fapta buna este izvor de bine,
Iar cea rea îsi aduce pedeapsa ei cu sine?
Astea sunt prea frumoase si bune pe hârtie,
Cine însa le-asculta sau va ca sa le stie?
De când lumea e lume, ce carte omeneasca
Putu de fapte rele pe oameni sa opreasca,
Tiranilor sa-nsufle a patriei iubire,
Pe cei fara de suflet sa-i faca cu simtire,
Pe hoti sa-i îndemneze cu cinste sa traiasca,
Si câti judec norocul sa nu-l napastuiasca?
Cânte lupii si ursii în pilde cât le place
Omu-si cauta treaba si tot ce-a-nvatat face.
Povetele sunt vorbe, dar fapta e departe;
Si prea putini urmeaza moralul dintr-o carte.

De as avea-ncai darul sa scriu de porunceala,
Si când cearca pamântul vreo mica zguduiala,
Sa fac câte-o duzina de ode sugrumate,
Sa laud rau sau bine, as fi multumit, poate,
În vreme ce acuma, vorbind cum mi se pare,
Îmi fac vrajmasi. Sunt oameni ce nu iau îndreptare,
Iar mai vârtos aceia ce vor sa ne munceasca,
Cântându-ne cu iadul cântarea cea draceasca

Tu stii ca am patit-o, când am cercat a spune
Ca versuri schilogite nu cred sa fie bune,
Si ca deocamdata noi nu stim latineste.
Ura neîmpacata, ce-n furia-i scrâsneste,
A zis (ce urât vede a omului orbire!):
Ca lupii, ursii, leii vorbesc de stapânire,
Ca lupul e cutare, ce judeca, despoaie,
Si ia de pe om pielea ca lupul de pe oaie,
Ca lebada e omul ce da povatuire
Acelor care umbla pe calea de pieire,
Ca boul e cutare ajuns în treapta mare,
Dator de orice bine la oarba întâmplare,
Si-n sfârsit ca magarul ce zbiara si racneste
E un autor jalnic ce prost ne sfatuieste.
Iata ce întelesuri si ce cugete rele
Vrajmasii fara lege dau scrierilor mele.
Apoi pas de lucreaza în aste vremi de jale,
Când vor sa-ncurce statul în pricini literare.
În zadar si cenzura de mine-ncredintata
Si alti câtiva prieteni cu buna judecata
Ma apara în lume, le spun ca au greseala,
Caci ei o tin tot una si zic ca nu se-nseala.
Multumesc asta data si stapânirii noastre,
Care nici vru s-asculte la vorbe asa proaste.
Altfel, zau, îmi e teama ca-n loc de multumire
M-ar fi facut prieten cu vreo manastire,
Unde spalându-mi vina, prin post si nemâncare,
Mergeam în rai de-a dreptul si fara cercetare.
De ce, domnilor critici, atâta urâciune?
Dobitoacele mele au cugete prea bune;
Si numai ton de cârciumi, poezii monstruoase,
Cenzura cea desteapta e drept sa nu le lase;
Ele ne strica gustul, si trista lor mânie
Parnasul îl preface în proasta bacanie.
Dar fabulele mele detot nevinovate
Nu se ating de nimeni, n-au personalitate.
De va gasiti în ele, îmi pare foarte bine;
Însa de va e teama, ca nu cumva prin mine
Sa se-ndrepteze lumea, greseala va e proasta;
Puteti sa luati pilda chiar de la dumneavoastra,
Care nu va prefaceti, si fara încetare
Acelor ce v-asculta aduceti suparare.

Oricum, îmi e cam frica; de astazi înainte
La pasari, lighioane, voi da alte cuvinte.
Desi mai aveam înca, marturisesc pacatul,
Sa zic câteva vorbe de Paris raposatul,
Care, barbat de cinste, om plin de bunatate,
Facea versuri d-acelea ca din topor lucrate,
Cum faceti dumneavoastra. Dar iar v-auzeam gura,
Si iar mânjeati hârtie, iar v-aratati caldura;
Furiosi de mânie, iar strigati dupa mine:
“Auzi, nelegiuitul, ca mortii nu scriu bine!
Auzi ale cui versuri le socoteste glume,
Si cu ce chip vorbeste de dusii de pe lume!
Aceasta este vina grozava, criminala,
Si merita osânda, pedeapsa capitala.”

Asa ca sa nu sufar strigari, nemultumire,
Ca sa nu trag asupra-mi vreo nenorocire,
Gândeste-te si-mi spune un mijloc de-ndreptare,
Tu, care petreci vremea în sfânta nelucrare,
Care ai scri prea bine, de ai avea dorinta,
Dar care în odihna îti marginesti silinta,
Spune-mi cum poti de rima, de muza-a ma desface,
Si eu, drept rasplatire, o satira ti-oi face.

Adaugata de catre-Radu Dan Alexandru

Adăugat de: 0741348048

vezi mai multe poezii de: Grigore Alexandrescu