Noaptea petrecerii - Giacomo Leopardi

Dulce și senină este noaptea și fără vânt,
Și liniște pe ulițe și în mijlocul grădinilor.
Luna se odihnește și din depărtări luminează,
Tăcută, fiecare munte. O, doamna mea,
Deja fiecare potecă tace iar printre draperii,
Arar zãreşti aprinsă o lampă nocturnă;
Dormi, acel somn adânc te-a ademenit
Și e pace in dormitorul tău, și nu se apleacă
Să vindece pe cineva, și nu știi sau nu te gândești
Câte răni mi-ai deschis înlăuntrul pieptului.
Tu dormi, eu privesc acest Rai, care este atât de curat,
Îl văd, mă încumet să-mi iau rămas bun,
Și de la natura străveche, semeață.
Ceva ce m-a lăsat fără suflare.
Neg, îmi spun, chiar și speranța o neg.
Ochii tăi nu strălucesc decât atunci când plâng,
Această zi a fost solemnă, acum joacă-ti jocurile,
Odihnește-te, și poate îți amintești în somn,
Într-un vis, câte astăzi ți-au plăcut și câte
Mi-au plãcut mie, asta sper,
Să apar la tine într-un gând. Între timp întreb:
Câte despre trăire, rămân aici pe pământ.
Mă cufund , plâng și tremur.
Oh, zile îngrozitoare
Într-o epocă atât de vie! Apropo:
Nu departe aud cântecul solitar
Al clovnului care râde noaptea târziu,
După distracţii, în sărăcăciosul lui cămin;
Și cu mâhnire inima mea se ghemuiește
Și mă gândesc cum trece viața,
Și aproape nicio urmă nu lasă.
Aici a evadat lumea,
Într-o sărbătoare legală și într-o zi de sărbătoare legală.
Se întâmplă vulgar să ne ia timpul,
Fiecare vârstă umană.
Acum unde este sunetul
Dintre acele popoare antice? acum unde este strigătul
Strămoșilor noștri celebri și al marelui imperiu
Despre Roma aceea, și armele și cântul?
Ce s-a întâmplat cu pământul și cu mãrile?
Totul este o pace inconștientă și totul este adormit,
Lumea e " beată ' și mai mult decât atât, nu gândește.
La prima mea vârstă fragedă, când așteptam
Nerăbdător o zi de sărbătoare ori o petrecere,
Totul era mort, eu îndurerat vegheam
Cu capul așezat între pernele moi, și auzeam
Un cântec care venea din josul potecilor
Îndepărtate ce te ajuta să mori încetul cu încetul,
În același fel ca tine acum, îmi stingea sufletul.

Traducere: Cornelia Calaidjoglu

La sera del festa

Giacomo Leopardi

Dolce e chiara è la notte e senza vento,
E queta sovra i tetti e in mezzo agli orti
Posa la luna, e di lontan rivela
Serena ogni montagna. O donna mia,
Già tace ogni sentiero, e pei balconi
Rara traluce la notturna lampa:
Tu dormi, che t’accolse agevol sonno
Nelle tue chete stanze; e non ti morde
Cura nessuna; e già non sai nè pensi
Quanta piaga m’apristi in mezzo al petto.
Tu dormi: io questo ciel, che sì benigno
Appare in vista, a salutar m’affaccio,
E l’antica natura onnipossente,
Che mi fece all’affanno. A te la speme
Nego, mi disse, anche la speme; e d’altro
Non brillin gli occhi tuoi se non di pianto.
Questo dì fu solenne: or da’ trastulli
Prendi riposo; e forse ti rimembra
In sogno a quanti oggi piacesti, e quanti
Piacquero a te: non io, non già, ch’io speri,
Al pensier ti ricorro. Intanto io chieggo
Quanto a viver mi resti, e qui per terra
Mi getto, e grido, e fremo. Oh giorni orrendi
In così verde etate! Ahi, per la via
Odo non lunge il solitario canto
Dell’artigian, che riede a tarda notte,
Dopo i sollazzi, al suo povero ostello;
E fieramente mi si stringe il core,
A pensar come tutto al mondo passa,
E quasi orma non lascia. Ecco è fuggito
Il dì festivo, ed al festivo il giorno
Volgar succede, e se ne porta il tempo
Ogni umano accidente. Or dov’è il suono
Di que’ popoli antichi? or dov’è il grido
De’ nostri avi famosi, e il grande impero
Di quella Roma, e l’armi, e il fragorio
Che n’andò per la terra e l’oceano?
Tutto è pace e silenzio, e tutto posa
Il mondo, e più di lor non si ragiona.
Nella mia prima età, quando s’aspetta
Bramosamente il dì festivo, or poscia
Ch’egli era spento, io doloroso, in veglia,
Premea le piume; ed alla tarda notte
Un canto che s’udia per li sentieri
Lontanando morire a poco a poco,
Già similmente mi stringeva il core.

Adăugat de: Calaidjoglu Cornelia

vezi mai multe poezii de: Giacomo Leopardi