A douăzecea scrisoare - George Ţărnea

Era o iarnă cu miros de mere
Și-un brad ca o mireasă în papuci
Gătit de noi cu stele efemere,
Cu valuri de beteală și cu nuci.

Și nu puteam gândi decât de bine
Privind printre lumini, ca-ntr-un izvor,
Cum picura din ceara de albine
Subțire fir de lacrimi pe covor.

Căzuse cerul undeva pe-aproape
Și-n strâmta casă, cât un bob de mei,
O noapte furișată prin hârtoape
Te îndemna să plângi cu ochii mei.

De câte ori n-aș vrea să mi se pară
Că am fi fost acolo doar în vis,
Dar prea ne știam trădați pe dinafară
Și prea concret în mine te-ai închis.

Așa încât, uitarea nu ajunge
Să-ngroape o poveste sub zăpezi
Și lama unui cântec ne străpunge,
Deși ți-e tot mai frică să mă crezi.

Plutește ca și-atunci un fel de boare
Peste ulciorul plin cu lapte crud,
Neliniștea începe să coboare
Și cum să mai îndur că nu te-aud.

Se sparge gheața nopții de pe urmă
Și, ca o haită rea de lupi flămânzi,
Abia atinsă amintirea scurmă
Prin ochii tăi uimiți și-atât de blânzi.

Pe sub zăpadă încă se mai toarce
O lacrimă din visul irosit
Și cât aș vrea să ne putem întoarce
La vechiul cort de fildeș, părăsit.
——————————————————————
sursa: versuri sub flori de tei

Adăugat de: versuri sub flori de tei

vezi mai multe poezii de: George Ţărnea