Păstorița - George Coşbuc

Umbre mari răsar pe cale,
Ziua moare după culmi;
De pe coastă, pe sub ulmi,
Se scoboară mieii-n vale.
Obosit și blând popor!
Și cântând, pășește-agale
O copilă-n urma lor.

- „Noapte bună, soare sfânt,
Până mâne! Noapte bună
Mâne iar vom fi-mpreună,
Tu să râzi și eu să cânt.
Mâne până-n zori te scoală,
Adă flori de-argint în poală
Și le-așterne pe pământ!”

Și, murind, întinerește
Soarele de dragul ei,
Și-o cunună de scântei
El prin păr i le-mpletește:
- „Mâne dacă n-oi veni,
Păru-n apă ți-l privește,
Dor de mine de-ți va fi!”

Și-i va fi de soare dor!
Mâne blonda păstoriță,
Despletind a ei cosiță
Toată ziua la izvor,
Va privi cu drag la plete
Pline de-aur ce i-l dete
Soarele ascuns sub nor.

Adăugat de: Buzan-Cioltea Șerban

vezi mai multe poezii de: George Coşbuc