Gabrielaa - creaţii proprii

Ne-am privit... atât... doi străini.
O privire scurtă, cât o tăietură de bisturiu,
apoi pașii mei au început să sape în asfalt
urme de durere pură,

Nu mă dor clipele care-au trecut,
Nici umbrele trăite-n marea de altădată,
Din tot ce s-a pierdut și a durut,
S-a plămădit o inimă curată.

Când orizontul s-a prăbușit peste pleoape
și greutatea lumii ți-a frânt încheietura,
lăsând palmele să atârne a neputință;
când privirea s-a scurs în pământ ca o ceară topită

Regretul nu sângerează,
nu are margini tăioase pe care să le pansezi;
e doar o greutate mută instalată în centrul pieptului,
acolo unde aerul refuză să mai devină suflare.

Când a murit mama mea,
am luat pentru prima dată contact cu hăul,
dar eram prea copil
ca să-mi închipui cât e de adânc

Mă plimb prin galeriile minții mele ca printr-un muzeu în flăcări,
unde portretul tău e singura pânză ce refuză să se prefacă în cenușă.
E o nebunie fertilă, acest balans între două prăpăstii:
voința de a-ți smulge numele din rădăcina limbii mele

Am lăsat cheile pe masă, lângă restul de cafea rece,
ca pe o semnătură pusă la finalul unei neînțelegeri.
E o liniște grea, de duminică în care nu se întâmplă nimic,
în timp ce pe stradă oamenii se grăbesc spre casele lor poleite,

Viața, un ocean de clipe ce se scurge mut,
O luptă continuă între nou și trecut.
Suntem țesători de iluzii pe ziduri de fum,
Căutând diamante în praful din drum.

Ne-am desfăcut inima în piese mici,
căutând defectul,
când ea e singura mașinărie
care funcționează perfect doar când se sfărâmă de tot.

Ne grăbim să fim decoruri,
să purtăm pe umeri haina grea a lumii,
croită strâmt, pe măsuri care nu ne aparțin.
Avem timp să fim oglinzi pentru alții,