Gabrielaa - creaţii proprii

Te-ai infiltrat în crăpăturile inimii mele
și te-ai amestecat cu sângele
până mi-ai devenit a doua carne
pe care îmi sprijin gândurile rănite

În coaja iluziei eterne
din nimic crește speranța
că poate sfârșitul nu-i sfârșit
că mai e un zbor nefrânt

Uneori rădăcinile cresc în sus
se duc adânc în carne și simțiri
până umplu golul dintre celule
și umplu mintea

De ce se adună toate verile
la sfat
atunci când te îndrăgostești?

Am ucis cândva un om
care locuia în mine
în camera inimii
ce bătea senzual

Vino
mi-e dor de privirea
unde nu se tulbură apele niciodată
și nu curg înainte niciodată.

Visez sau merg cu pasul absent
întrebarea stă suspendată deasupra mea
nu știu încă lumea se sfărâmă sau
părți din mine rămân pe undeva.

M-am întâlnit pe drum cu cineva
nestrăin de mine, eu străin de el
ce-mi poartă umbrele într-o desagă cusută cu ață albă
prin toate ungherele și căile care le calc

Cândva
niște experiențe
poate nu
niște cuvinte

Se duce o navă către spații
neregulate
și mâinile îmi cresc
până undeva unde mi-am prins degetele în incertitudini cleioase