Sărbătoarea păcii - Friedrich Hölderlin

Cerescul, liniștitul sunător,
Plin de calme tonuri mergătoare,
Iar cea străveche aerisită
obișnuită sală; printre verzile covoare
miros bucuriile poporului și strălucirea-n largă
Strălucire stau cele mai multe fructe coapte,
Și pline-s cupele cu aur încoronate,
Bine aranjate, un rânduri minunate,
Pe ici și colo, urcate pe deasupra
Nivelatelor funturi de mese.
Fiindcă veniții de departe
Aici, la ora serii
Iubiții oaspeți iubitori se-ntâmpină.

Și cu ochilor apuși le dau gându-mi
Zâmbind după acea de ziuă muncă grea,
Eu însumi să văd, principele sărbătorii.
Dar dacă-ți negi străina țară,
Și totul obosit de lungul șir eroic,
Ochii-ți cobori, uitați, ușor umbriți,
Și forma prietenilor iei, tu bine-cunoscutele,
Aproape îți îndoi genunchii înălțimii. Nimic în fața ta,
Eu știu doar una, tu nu ești muritor.

Un înțelept mă poate lumina; dar unde
Apare înc-un zeu,
Acolo e o altă claritate

De astăzi, dar nu, nu e prevestit;
Și unul care nu se teme de potop sau flăcări,
Uimit, că s-a făcut tăcere, nu în zadar, acum
Când domnia nicăieri se vede, în spirite și oameni.
Aceasta este lucrătura ce se aude de mult timp
Pregătindu-se, de dimineață până seara, abia acum,
Nemăsurata vijelie, pălind înspre adâncul
Ecoului de tunet, în vremea milenară,
Spre a dormi, înecat de sunetele păcii, înspre jos.
Dar voi, atât de scumpe, zile inocente,
Aduceți și acum serbarea, voi dragilor! Și înflorește
Jur împrejur a serii spirit al acestei liniști;
Și să ghicesc va trebui, de-ar fi gri-argintie
Bucla de păr, o voi prieteni!
Pentru a oferi mese, coroane și
Acum cu niște tineri veșnici semănați.

Pe unii aș vrea să îi invit, dar o, tu,
De serioasa prietenie a oamenilor, devotat,
Acolo sub sirienii palmieri
Unde aproape e orașul, eram la o fântână fericit;
Câmpul de grâu foșnea în jur, tăcută răceala respira
Din umbra munților preasfinți,
Și dragii prieteni, oameni credincioși,
De te umbrește și pe tine, sfântul îndrăzneț
Prin sălbăticie raza ta spre oameni în pustiu, tinere!
Oh! Dar mai întunecat umbrește mijlocul cuvântului,
Teribil de decisiv, o fatalitate mortală. Astfel e
Iute tot cerescul; dar nu degeaba;

Căci măsura agită casele oamenilor doar pentru o clipă
Un zeu, nevăzut, și nimeni nici nu știe când?
Apoi, obraznicul, trece în vijelie peste ea,
Și trebuie sălbaticul să treacă spre locul sfânt
Departe, în ținuturi, delirând atingerea cea dură,
Și întâlnește acolo o soartă, dar mulțumesc,
Căci darurile date de un zeu nu urmează niciodată
Calea dăruirii; De înțeles profund e se cuprinde.
Chiar de ne-ar fi nouă, dătătorul nu ar cruța
Binecuvântarea vetrei
Aprinzând piscuri și pământuri.

Dar am primit de la Divin
Prea multe. Căci flacăra a fost doar pentru noi
Pusă în mâini, și malul și fluxul mării.
Mai mult chiar, înțelepciunile umane
Sunt toate cu noi, puterile străine
Și cerul te învață că
În fața ochilor, nu poți fi niciodată cum e el.
Dar din toate viețuitoarele,
Vin multe bucurii și cântece,
Unul este fiul, un liniștit puternic este el,
Și acum îl recunoaștem
Căci îi cunoaștem tatăl
Și-l sărbătorim pe
Cel înalt, Spiritul
Lumii ce s-a înclinat spre oameni.

Căci timpul Domnului a fost cu mult prea mare
Și câmpul său mult mai bogat, dar când l-a terminat?
Odată însă zeul poate alege munca de zi cu zi,
Egali cu muritorii, împărtășindu-și cu ei toată soarta.
Aceasta este legea sorții pe care toți o-ndură,
Căci liniștea când se întoarce, va există și-o limbă.
Acolo însă unde spiritul e eficace, suntem și noi,
Și ne certăm, care părem c-ar fi mai buni.
Când termină maestrul tabloul,
Transfigurat ieșind din atelierul său,
Tăcutul Dumnezeul al vremii și numai cu a iubirii lege,
Actul echilibrat al frumuseții ajunge de aici până la cer.

Dimineți el multe are,
De la o vorbă ne-ascultăm unii pe alții, așa
Aflat-a omul; dar în curând suntem numai cântări.
Și tabloul timpului, pe care spiritul cel mare-l desfășoară
În fața noastră, un semn care între el și ceilalți
O alianță a celorlalte forțe este.
Nu numai el, necreat, eterne
Sunt toate cele cunoscute, asemenea și plantelor
Care cunosc Muma Pământ, lumina, aerul.
Dar pân la urmă, puteri sfinte, pentru voi
E semnul mărturiei și-a iubirii,
Căci voi încă sunteți o sărbătoare,
Toată adunătura de acolo, unde cerescul
Nu se arată în mistere, nici nevăzut în vreme,
Dar unde sunt bine primiți unii și alții care cântă
În corul cel prezent, un număr sacru
Binecuvântați în oricare privință,
Împreună sunt și cei iubiți ai lor,
De care se lipesc, dar nelipsiți; de aceea te-am chemat
Spre masa cea festivă ce pregătită a fost,
Pe tine, neuitatul, pe tine, în seara timpului,
O, tinere, tu nobil al serbării; și nu se duce-n
Grabă la culcare ginta noastră, ea nu doarme,
Până când tot promisul nu s-a împlinit,
Noi toți, noi muritorii, nouă
Ne spune cerul vostru despre noi.
Aici sunteți în casa noastră.

Ușoara aerului respirare
V-anunță de acum
Frumoasa fumegânda vale
Și pământul care din vreme încă mai răcnește,
Speranța însă-mbujorează fața
Și-n fața ușii casei
Stau mama și copiii,
Și privesc adânca pace
Și par puțini să moară căci
Ei păstrează un suflet de strămoș
Trimis de lumina aurie,
Care reține într-o promisiune pe bătrâni.

Sunt aroma vieții
De sus trimise, pregătite,
Scoase cu multă trudă-n lume.
Căci totul place acum,
Dar lucruri simple
Mult mai mult, pentru că mult e căutatul
Auriul fruct,
Trunchiul bătrân
Cade-n furtuni nimicitoare,
Apoi, ca bunul drag, din însăși sfânta soartă,
Păzit cu arme diafane,
E însuși a cereștilor figură.

Ca o leoaică, tu te-ai plâns,
O mamă, căci tu,
Natură, ți-ai pierdut copiii.
Pentru că i-a furat, cu multă dragoste,
Dușmanul tău, pe care tu
L-ai luat ca propriu-ți copil,
Și-a zeilor satiră li s-a alăturat.
Astfel ai construit unele lucruri,
Și altele le-ai îngropat,
Fiindcă te urăște ce
Tu, înaintea vremii atotputernice
De lumină te-ai lăsat atras.
Acum știi, acum lași toate astea;
Căci cu plăcere el se odihnește, nesimțit
Până se coace, temător muncind spre jos.

traducere Christian W. Schenk

Adăugat de: Ioana D

vezi mai multe poezii de: Friedrich Hölderlin