Dor mânios - Friedrich Hölderlin

Nu voi tolera nicicând! În vecii vecilor
A junelui pas ca cea a unuia încarcerat
Cu pașii scurți constrâns de lanțuri
A merge zilnic greu - eu nu voi tolera!

E inuman – e pasul meu? Nu-l port,
Pe mine laurii mă-ncântă – și liniștea,
Pericole naște puteri barbare,
Iar suferințele înalță pieptul tânăr.

Ce sunt eu pentru tine, ce sunt, tu țara mea?
Un copil bolnav, care cu ochi înlăcrimați,
Fără speranță își privește mama
Care în brațe-l leagănă ușor.

Potirul nu m-a atins nicicând, și
Niciodată privirea tândălitoare nu m-a prins,
Să jeluiesc o viață-ntreagă?
Să mă ucidă Dorul mânios în veci?

Ce-nseamnă strângerea de mână a
Prietenului meu pentru mine?
Ce-nseamnă-a dimineții primăvară,
Dar umbra de stejar? Vița-nflorită?

Dar mana cenușie! Nicicând nu te-oi simți
Tu cupă a bucuriei, oricât de dulce ai clipi,
Până când munca unui om îmi reușește,
Până ce prind și eu întâiul laur.

Legământu-i mare. El îmi preface ochii-n
Lacrimi, și de-mplinirile-s încununate,
Atuncea jubilez și eu, tu cerc de fericiți,
Atunci, oh, tu natură, zâmbetul tău e voluptate.

traducere Christian W. Schenk

Adăugat de: Ioana D

vezi mai multe poezii de: Friedrich Hölderlin



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.