Tînguirea frumoasei coifăriţe-2 - Francois Villon

TÎNGUIREA FRUMOASEI COIFĂRIȚE
(ajunsă la ceasul bătrîneţii)


Mi s-a părut c-aud plîngînd
pe coifăriţa de-altădată;
spunea, visînd la vremea cînd
era o zgîtie de fată:
"Hei , bătrînețe blestemată,
de ce m-ai frînt cu-atîta zor ?
Ce-mi ține mîna-mpiedicată
de nu-mi dau una-n cap, să mor ?

Te-ai priceput ca să-mi îngropi
mîndreţea care-a fermecat
dieci și negustori și popi;
că nu era pe-atunci bărbat
avutu-i să nu-mi fi lăsat
(chiar de s-ar fi căit cu anii!)
măcar un pic de i-aș fi dat
din ce nu-mi cer azi nici golanii.

De alți bărbați n-aveam habar
-din vina minții mele, proasta! -
că mă țineam c-un panglicar
ce mă gologănea și basta !
La ceilalți le suceam eu țeasta
dar, zău, pe dînsul îl iubeam,
deși-mi frînge cu ghionții coasta
și mă iubea cît îl plăteam.

Dar chiar de mă zdrobea-n călcîie
tot îl iubeam ca la-nceput;
putea la crăci ca să mă mîie,
și de-mi cerea ca să-l sărut
uitam pe loc ce mi-a făcut.
Dar, plin de boale, ticălosul
m-a-mbrăţişat și ma umplut,
lăsîndu-mi scîrba și ponosul.

El, de treizeci de ani e-n groapă
iar eu, bătrînă și căruntă.
Frumoșii ani s-au dus pe apă
și cei ce mi-au rămas mă-nfruntă...
Cînd goală stau ca-n ceas de nuntă
și văd că sînt așa schimbată,
uscată, gîrbă și măruntă
încep să urlu ca turbată.

Ce-ajunse fruntea-mi dichisită,
sprînceana arc, părul galbin,
privirea ce ducea-n ispită
berbanţii ? Unde-i nasul plin
(nici borcănat, nici prea puțin),
unde-s urechile gingașe,
gropița bărbii, chipul fin
și fragii gurii pătimașe ?

Și umerile delicate,
cu brațe lungi și mîini s-alinte ?
Țîţucele ? Soldur' le late,
înalte, măiestrite line
făcute să iubească bine?...
Și coapsele ? Ascunsa șa
sus, între pulpe mari și pline,
în dulce grădinița sa ?...

Zbîrcita-i frunte, păru-i nea,
sprîncenele-au pornit să cheale,
iar ochii-s stinși - deși cîndva,
băgau pe negustori în boale.
Slut, nasu-i strîmb din balamale,
urechile de jeg au pleșcă,
obrazu-i gălbejit și moale,
bărbia-i creață, buza-i fleașcă...

Așa-i sfîrșitul frumuseții -
cu brațe stoarse, mîini uscate,
cu gîrboveala bătrîneții
și țîțele piei atîrnate,
iar șoldurile descărnate...
Ascunsa șa, e ptiu ! și vai !,
ciosvîrte-s pulpele-mproşcate
de-al vremii rînced mucigai...

...Așa jelim, băbuțe proaste,
noi între noi, uitata vreme,
stînd jos și cu genunchii-n coaste
și bot în bot ca niște gheme,
pe lîngă-un foc ce-abia se screme
să pîlpîie căteodată...
Ce mîndre-am fost cîndva ! Aseme'
și mulți și multe or s-o mai paţă !".

Tălmăcire-Neculai Chirică

-Francois Villon-POEZII -1983

Adăugat de: spanualexandrina

vezi mai multe poezii de: Francois Villon