Corbul - Tr. Vasile Andreica - Edgar Allan Poe

La ceas trist de miez de noapte, obosit, slăbit de toate,
Stranii cărți demult uitate răsfoiam cugetător,
Picotind spre ațipire, când deodată-mi vin în fire
Căci la ușă-ncet, subțire, bate cineva ușor.
”E un musafir”, șoptit-am, ”care ciocăne ușor -
E doar un vizitator.”

Amintirea-i încă vie, un Decembre de urgie,
Toți tăciunii-n agonie-și storc fantomele-n covor.
Zorile râvneam - deșarte erau filele de carte,
Nu sting jalea că-s departe de pierduta mea Lenore -
Un luceafăr rar de fată, îngerii-o numeau Lenore -
Pururi anonim amor.

Cum perdeaua purpurie mătăsos foșnea în vrie,
Spaime noi, necunoscute, mă umplură de fior;
Repetam stând în picioare, spre a inimii calmare:
”Musafirul vrea intrare, de-asta bate în pridvor -
L-a prins noaptea la intrare, de-asta bate în pridvor -
Asta-i, doar un călător”.

Pe moment fiind mai tare, fără altă ezitare,
”Domnule”, am zis, ”ori doamnă, de iertare vă implor:
Dar eran spre ațipire, și la ușă-ncet, subțire,
Așa stins, așa subțire, ați bătut încetișor,
Că de-abia vă auzisem” - larg deschis-am spre pridvor -
Noapte doar, nu călător.

Cum scrutam adânc în noapte, mă-ndoiam mirat de toate,
Temător, visând cum poate n-a visat vreun muritor:
Noaptea sta nedeslușită, în tăcere neclintită,
Doar o vorbă fu rostită, fu șoptitul gând: ”Lenore!”
Eu șoptisem, iar ecoul murmura întors: ”Lenore!”
Doar acest cuvânt de dor.

La întoarcerea-n odaie, tot în suflet foc, văpaie,
Auzii din nou bătaie, chiar mai tare, din pridvor.
”Negreșit”, am zis, ”nu iele bântuie pe la zăbrele:
Hai să văd ce-o fi cu ele, cu taina să mă măsor -
Dau un pic inimii pace și cu taina mă măsor -
E doar vântul călător!”

Prin oblonul dat deoparte, fâlfâind amarnic foarte,
Corb pompos din străvechi vremuri a intrat impunător.
Fără pic de reverență, nici salut de complezență,
El, cu nobila-i prezență, s-a oprit pe loc din zbor -
S-a lăsat deasupra ușii pe-al lui Pallas bust, ușor -
S-a lăsat ca-n cuibul lor.

Întrucât a mea mâhnire a-mboldit-o spre zâmbire
Corbul de-abanos cu chipu-i grav, sever, răscolitor,
”Deși creasta ți-e golașă”, zic, ”nu ești făptură lașă.
Corb spăimos, morbid, în casă rătăcit din negru nor -
Spune-mi dar domnescu-ți nume dintr-al nopților izvor!”
Cobi corbul: ”Nici când mor.”

Orătania ciudată cu vorbire-articulată
Mult m-a minunat, dar vorba-i n-avea sens mulțumitor;
Veți fi de acord pe față că nu-i om aflat în viață
Să fi întâlnit vreo cață în odaie, pe ușcior -
Pasăre ori altă fiară pe un bust sculptat ușor,
Și s-o cheme ”Nici când mor.”

Corbul însă, singuratic stând pe bustul fantomatic,
Sufletu-și turnase practic în acel cuvânt sonor.
N-a mai scos vreun sunet tare, nici vreo pană spre mișcare,
Pân-am zis, în murmurare: ”Și-alți amici s-au dus în zbor -
Mă va părăsi el mâine, ca speranțele în zbor.”
Corbul zise: ”Nici când mor.”

Tresărind la pacea spartă de răspunsu-i plin de artă,
”Negreșit”, zic, ”vorba asta-i tot ce are în căpșor,
De la vreun stăpân culeasă, om cu soartă nemiloasă
Ce l-a urmărit zeloasă, cântec împovărător -
Bocetul speranței sale, melancolic și sonor,
Fuse: Nicicând, nici când mor.”

Acest corb a mea mâhnire îmboldise spre zâmbire -
Drept spre ușă, bust și dânsul duc fotoliu rotitor.
În perna-i catifelată cufundat, schimbam deodată
Chip cu chip, gândind ce cată corbul rău prevestitor,
Straniu sol din străvechi vremuri, slab și cutremurător,
Croncănind doar ”Nici când mor.”

Pe ghicit pornit degrabă, nu-i spuneam nicio silabă,
Fioros privea în pieptu-mi, pătrunzându-l arzător.
Mult am stat să-i aflu gândul, ușor capul înclinându-l,
Înspre catifea lăsându-l, sub lămpașul lucitor -
Catifeaua violetă sub lămpașul lucitor
N-o simte ea, nici când mor!

Parcă-i aer greu în casă, tămâios, cădelnițează
Nevăzuți serafi și-n clinchet lasă smocuri pe covor.
”Îngeri Domnul îți trimite ca să scapi, nenorocite”,
Plâng eu, ”de cele pățite, amintiri despre Lenore.
Bea, o, bea leacul tristeții, uită-ți pierduta Lenore!”
Cobi corbul: ”Nici când mor.”

”Cobe, drace ori prooroace”, zic, ”profet Cel Rău te face!
De te-aduce-aici furtună ori dușman ispititor,
În tristețea-mi neclintită, în pustia mea vrăjită
Și de groază bântuită - spune-mi sincer, te implor:
Se-află-n Galaad balsamul? Spune-mi - spune-mi, te implor!”
Cobi corbul: ”Nici când mor.”

”Cobe, drace ori prooroace”, zic, ”profet Cel Rău te face!
Pe Cerul deasupra noastră și pe Zeul ce-l ador -
Zi, în Raiul de departe sufletu-mi rănit de moarte
De Lenore va avea parte-mbrățișând-o iubitor,
De luceafărul de fată, de îngeri numit Lenore?”
Cobi corbul: ”Nici când mor.”

Și-am urlat ca scos din fire: ”Vorba ta-i de despărțire!
Corb, drac, duce-te-ar furtuna într-al nopților izvor!
Pe minciuna cea rostită nu-mi da gaj pana-ți smolită!
Pacea lasă-mi neștirbită - lasă bustul din ușcior
Și din pieptu-mi scoate-ți pliscul, dispari din al meu decor!”
Cobi corbul: ”Nici când mor.”

De-atunci corbul stă întruna, țeapăn, pentru totdeauna,
Chiar deasupra ușii mele pe-al lui Pallas bust ușor;
Și privirea-i scânteiază ca un demon ce visează
Și lămpașu-l luminează, umbra-i zvârle pe covor;
Sufletu-mi din umbra neagră ce plutește pe covor
Nu mai scapă - nici când mor!

Adăugat de: vasysm

vezi mai multe poezii de: Edgar Allan Poe



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.