Poezii despre Dragoste:

Undeva, la mijlocul celor două priviri,
ne scuturaserăm amândoi
de cele mai grele oase ce ne țineau prea drepți
pentru povara ochilor.

În orașul fără umbre
ne este greu să ne găsim
când fiecare stradă e un antonim
cu urma tălpilor ce ne-o exclude

Îmi înflorise mâna de cireş
brăzdându-ți spatele cu crengi pline de-o sevă
ce-ți ridica pe vârfuri trupul de elevă
ce nu vrea-n fața clasei să dea greş

Degeaba strigă pomii la frunze, să nu plece


E toamnă iar copile și bate rece vântul,

Mai greu am fost de când cu tine
şi-acum nimic nu-mi aparține
şi toate-mi cad, şi toate îmi atârnă,
mă trag în mine-o piatră, osul şi o bârnă

Toamna a venit şi peste
patul plin de ură între ale cărui
cearşafuri nedormite ce-i învelea
osatura ruginită de visele bălite de mine

Ziua ne minte; nu-i bine-n ochi să o privim,
mai bine îi lăsăm plecați
scrutând carâmbii nopții mătuiți, uşor ridați,
cum ne sugrumă pulpele fără să ştim.

mai credeam că zorii cresc din pământ
nu ştiam pe atunci ce-aduce furtuna
un apus roşiatic tresare în vânt
un stigmat de argint este luna

Am să îți scriu o poezie
încât doar tu vei şti să o citeşti
şi-ai să ajungi, femeie, să orbeşti
când ochii plini de frenezie

Să nu mai taci iubito!

Când taci iubito, mă îngânduri,
Tu, lumina vieții mele,