Poezii despre Dragoste:

Amintirile m-apasă,
Se aprind dureri în mine,
Simt cum îmbâcsit de tine
Ochii lacrimi grele varsă...

ÎMBRĂŢIŞĂRI


Îmbrăţişări,

aş putea lăsa timpul
să curgă în contrasens,
între două căni de visuri calde,
pană mi se îmbată retina

Firul vieții mele
...
De vrei să pleci vreodată
Fără a-mi da de știre,

Câte ferestre am deschis până am ajuns
la zâmbetul adânc al primăverii,
mi-au deschis dorința de a-mi umple golul ființei
cu zborul.

Am nevoie de tine să reinventez zborul
în toate înţelesurile,
să-ţi arăt că te înţeleg când nu eşti înţeles,
să te hrăneşti

Lacom îmi este gândul,
să nu mai zic de poftă! —
Dar, din păcate, tu
nu ai deloc habar

Mușc din tine ca din pâine;
Tu, pe mine, doar mă sorbi
Din priviri, ca pe un bine,
Ce ți-e teamă să-l aprobi.

Eu puteam să iubesc numai noaptea,
ascuns ca un șobolan
în podul inimii tale în care
îți piteai câte un cuvânt nerostit

Te-ai născut pentru-a fi muză și a da lumii culoare, a o face să vibreze ca un copil ce se-amuză că-şi permite să sfideze culmile nemărginirii. Râd de mine toți martirii, c-am riscat cu-atâta drag a mă stinge-n ciuda firii, că n-am pus picioru'-n prag devenind călău iubirii, când aceasta-i nebunească. M-ai făcut să simt ocara fiecărui gură cască ce visează să-nflorească trandafir — în al meu loc. Tind să mă-ncred în noroc, — că te am și, totodată, să dau cu bâta în baltă, tot punând paie pe foc. Zău c-aș vrea s-o iau din loc, când te simt cât ești de coaptă — tocmai bună de cules! Și tot aceasta m-ar face să mă-ntorc grăbit din mers. Știrbești biată rațiune, când îi pui în brațe raiul, arătându-i altă lume, astfel nimicindu-i graiul. Nu există imposibil când te afli tu la cârmă. Când te simte, se îndreaptă chiar și gura ce se strâmbă din ură fără-ncetare. Existența ta e soare și nu sunt simple impresii. Doar privește-n jurul tău cum iau naștere expresii, care, până s-apari tu, exprimau durere, moarte... le lipseau complet lumina, reflectau eclipsă, noapte. Orișicine ar jura că tinzi a le ști pe toate! Numai să nu fie orb, sau cu inima de piatră, altfel n-ar putea nega c-ai ajuns la rang de artă. Nu știu ce vrajă ciudată ai făcut asupra lumii, de au început să creadă în tine chiar și păgânii. Iar dacă privesc la mine... m-ai pus în rând cu nebunii de când m-ai făcut să-ți pun la picioare ce-am mai bun, inima, cât și rațiunea... Tocmai asta e minunea, căci nu m-așteptam vreodată să pot fi, la rândul meu, transformat în pură artă.