Poezii despre Credinţă:

Zăpada neagră de păcate
Se-aşterne-ncet de când mă ştiu
Peste-a mea inimă-mpietrită,
Lăsându-mi sufletul pustiu…

Ce nu s-a spus până acum există
Şi poate se va spune, poate nu…
O afirmaţie veselă sau tristă
O poate face-oricine - chiar şi tu.

Ca am zis ca sunt olog
M-am ferit sub clop.
Tavalit in tarana sa nu ma vada raza sfanta de soare.
C-am crezut ca doare.

Obsedat, tulburat şi confuz,
Tras din tun, cad în pat,
Sunt obuz!

Trăim pe-acest Pământ neştiinţa
Originii divine
A omului, căci necredinţa
Încearcă a ne ţine

Nu sunt făcut ca să trăiesc de-a noaptea,
Dar noaptea mi se oferă pe tejgheaua fiinţei
Ca o jucărie în rafturile unui magazin crepuscular,
Încercând sa ma păcălească cu vălul de amurguri

Din câte timpuri apari Tu?
Şi-n câţi atomi se răspândeşte
Cuvântul Tău de « Da » sau « Nu » ?
De dragoste, Te văd orbeşte…

Bătrân, fără de vlagă, îşi încerca norocul 
Uitase multe reguli şi nu mai ştia jocul,
Nu mai ştia de unde pornise-n cursa vieţii,
Pe ce îşi irosise toţi anii tinereţii...

Cât de uşor ne spunem “Te iubesc!”…
Dar vai, aici toţi oamenii greşesc !
Iubirea numai Unul a ştiut-o;
Ne-a arătat-o, însă noi n-am vrut-o...