Poezii despre Credinţă:

Din mai multe vieţi adunate lăuntric scade un potenţial de a fi sus
Cu suflet de imagine oarbă visează în continuare celebrând existenţa
Atunci absolvindu-şi visele cade inmărmurită de luceferi de jar stins
Şi adâncind neplăcerea lasă sărutul vieţii răpus în colivie de timp mort.

Sa fiu asemeni tie,vrei:
Un scrib incorsetat in forme,
Cu ganduri sterpe si diforme
Culcate adesea in flori de tei?

Cel mai bogat e cel sarac
Si cel mai slab e cel mai tare;
E bucurie-n intristare.
Sunt mai iubiti cei ce nu plac.

Copil in slujba nemuririi
Ales am fost,cand nu eram;
Azi ,smuls din stramta cusca a firii,
Port chipul noului Adam.

*Fără centru de greutate*


aud glasul străzii

S-a închegat laptele soarelui
în foşnetul copt al pământului
cu o iubire adusă din cer
în inimile ce absorb lumina.

Cal naravas ce nu suporta hamul
Ce Duhul i-l arunca peste bot;
In fiinta lui se lafaie Adamul
Purtandu-l fara grija peste tot.

Cine şi-ar putea închipui o schimbare de substanţă
fără o lovitură plasată sub centură
încât aparenţa să înşele ura
cu fluierul glonţului pe la urechi,

Am ars destul-
Nu vreau sa ma preschimb in scrum
Langa alesul drum,
Ci fug in sus.

Spânzurată de clipa nefericită
foamea mea lăuntrică ieşea printre dinţi,
rodea câteva pofte dintre sânii tăi
copţi ca nişte căpşuni gigantice.