Poezii despre Copilărie:

hai să îţi arăt
cum păpădiile se ciufulesc
de la atâta demenţă

Știi...
Aș vrea în somn să-mi vii,
Să imi mângâi visele
Și să-mi calci prin casele

Pe aleea dintre blocuri, drumul ce-am bătut spre casă
Când eram fata lui tata (domnișoară prea sfioasă),
Am călcat din nou cu pașii unei doamne rătăcite
Printre gânduri și-amintiri, vai ce timpuri fericite!

Singurătatea-mi umflă pieptul în fiecare dimineață
Păi EU și-o tăcere nesfârșită îmi zguduie trupul Ce
organ va mai deschide gura Ce funcție îmi va da zi
ua de azi Cine cască la orizont Care pe care Un a

Toată lumea crede c-au dispărut de pe faţa
pământului S-or fi retras pe partea nevăzută
Ori s-au autoanihilat Frumos şi adevăr dimi

Comanda-i la tine deşteptarea
popor român înfruntă-ţi Marea
Carpaţii-n cer trecutul doarme
sub aripi îngerii au totuşi arme

Poezia ar trebui să ne înveţe să iubim
Tăcere muzica sferelor din buzunarul
de la piept Ce oportunitate totuşi sunt
fiu de ţăran(i) Însă viaţa la ţară nu-i

E frumos să fii copil
Să alergi și să te joci,
Sub al cerului senin
Florile să le miroși.

Nu sta supărată fată
Că nu-i zi de joacă iară.
Nu-i nimic că-i înnorat,
Nor de ploaie încărcat.

Doi papuci s-au luat la sfadă
Și nu știu ce să mai fac!
Umblu desculț prin ogradă,
Dar nu-i chip ca să-i împac!