Mărturisire - Constantin Michael-Titus

Am ascultat cum plânge malul mării
noaptea.
Era un plâns
ce nu-l mai auzisem;
frumos ca mortul bun la Dumnezeu,
trist
de părea că o sirenă se rătăcise-n noaptea-aceea
şi-l cânta
şi-ndepărtat
ca cerul de păcate.
Părea că malul cânta vecinicia
şi că la ziuă cerul se va sparge;
părea că toată lumea
nu mai este,
că-o prăbuşise
apa şi pământul,
că sufletul mi se rupsese-n două:
o parte ce fusese-a lumii
şi una înţeleaptă peste zare,
sărbătorea cu malul prăbuşirea
şi guverna pustiul cel curat.
Trecuse mult
de când purtam coroană;
poate c-a fost un calendar de secoli...
Şi-ar fi durat imperiul veciniciei
căci l-am iubit cu patimă de rege
care şi-a rupt din sine muritorul...
Dar într-o zi
s-a strâns în margini cerul
şi dintre stele
una se schimbase;
avea răboj
şi pe răboj un nume.
Ce-a fost atunci,
ce-a vrut pământul,
când a ţipat împuns c-un fier în coaste?
.............................................................
Când a venit la mine vecinicia
era bolnavă şi slăbită
şi când mi-a spus că pleacă
înţelesesem:
imperiul meu murea,
căci se născuse
un muritor departe într-un colţ.

Adăugat de: Lucia

vezi mai multe poezii de: Constantin Michael-Titus



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.