O dimineaţă pe Caraiman - Cezar Bolliac

Şi iacă-mă pe vârfuri ararea străbătute,
Şi unde achilonii locaşul lor îşi pun.
Dar nici o vegetare! A iernelor trecute
Ninsorile, prin râpe, grămezi, grămezi s-adun.

Nici muşchiul nu se ţine pe cremenea lucioasă
Ce-o zvântă vijelia în drumul său trecând.
O! nici un semn de viaţă! nimica nu trăieşte,
Decât p-un colţ un vultur lumina aţintând.

Şi corbi, afund în vale, de carnivore doruri
Împunşi, se-ntrec şi plană, – vr’un hoit şi-au însemnat,
Sau paseri d-alte paseri mai tari ucise-n zboruri,
Sau fiare ce-alte fiare mai tari au sfâşiat.

Pe a căruntă stâncă ş-adesea porfirie,
Se sparg, se primblă norii, troienii mişcători,
Şi raza dimineţei, d-un soare ce-a să vie,
Aduce salutarea la vârfuri peste nori.

Departe, pe o creastă de culme lung întinsă,
Se-nşiră, fără număr, molifţi ieşiţi din nor,
Şi-n pompă militară, c-o frunte neînvinsă,
Îmi trec pe dinainte cu uniforma lor.

În văile afunde, a nopţii locuinţă,
Coboară-n şiruri brazii spre râul zgomotos
Ce spumegă, se luptă, în repedea-i silinţă
Şi cade, se sfăramă p-adânc prăpăstios.

Pe poalele de munte, colnice înverzite
Pe care-mbrăţişează pâraie şerpuind,
Albesc mulţimi de turme ici-colo risipite,
Şi buciume din stâne s-aud pe vânt venind.

Şi erghelii, cireade, păduri, livezi, corneturi
Pe coaste, prin vâlcele, când jos şi când mai nalt,
Ca frunze, umbruliţe pe nişte largi bucheturi,
Şi drumuri, potecuţe, – cordele-n câmp de smalt.

Câmpia e adâncă, şi sate semănate,
Oraşe ici şi colo pe râuri se întind,
Şi muncitori şi holde pe brazdele arate
Abia le prinde ochiul pe peisagi umbrind.

Departe, mult departe, Danubul lat albeşte,
Şi dincolo de dânsul stă Emul încruntat;
Cu el pare Carpatul din când în când vorbeşte;
De Tisa parcă-i spune, de Nistru depărtat.

Întinsă panoramă ce-ncet, încet se pierde,
În care se înmoaie, se sting şi se-nfrăţesc
Colorile d-a rândul, din cel mai închis verde
Până-n rozoşii aburi ce razele-auresc.

În urmă-mi catedrale de talii uriaşe
Ce din tărâmuri fierte potopul a zidit,
Se-ntrec şi îşi înalţă cărunte şi golaşe
Mulţimi de turnuri gotici în cerul azurit.

Aeriane stavili ce taie Firmamentul,
Pe care bat în frunte furtunele trecând;
Domenuri largi de iarnă pe care Orientul
Îmbracă în tunice de purpuri luminând.

Sub strate de zăpadă ce timpul înnoieşte,
O strată se întinde de colţi adânci shistoşi,
Coloanele ce timpul smerit le ocoleşte,
Din care ies gigantici butingii monstruoşi.

Ca monstruri legioane ce se târăsc, se-nvită
În aer să răsufle de unde sunt striviţi,
Şi-n forme mari, schidoale, ce arta nu imită,
Se-nşir pe sub prăpăstii când negri, când plăviţi.

Palaturi milioane din vârstele titane,
Pârlite, ruinate, stau negre încruntând,
Rămasuri tari, semeţe, antideluviane,
Ce-şi râd de timp, de secoli, vecia străbătând.

P-aicea uriaşii ai Daciei cei crude
Săgeata otrăvită zvârlea din mal în mal,
P-aicea umbla umbra lui Zamolx ce s-aude,
P-aici încura calul viteazul Decebal.

Dar unde e poetul ce poate da o seamă
De toată majestatea clădirii în eter?
Cine-ar putea să spuie această panoramă?
Prin vorbe cine poate s-arate-acest mister?

Eshil le-ar zice iaduri, adâncuri sfărâmate,
În care el priveşte pe Jupiter trăsnind,
Giganţi şi Ecatonhiri, Titani care îl bate,
Zvârlind în ceruri munţi, şi p-Adis greu rănind.

Pe Leaota noroasă ce ochiul n-o pătrunde,
Lungit, ca un alt munte, ar da pe Prometeu;
Pe crivăţ ne-ar aduce şi gemete afunde,
Şi zgomotul ce face vulturul din Orteu.

În largi domeni de brumă ce soarele-aureşte,
Un Osian ne-ar spune c-eroi aci conjur;
În tronuri de porfiruri, o fiică că iubeşte
Un june erou mândru cu ochii de azur.

Dar însă acum nu e nici bardul Tesaliei,
Ce vede zbârlind munţii acel imens Titan,
Ce-aude umblând Scila pe vântul Siceliei;
Nici al Scoţiei bardul, bătrânul Osian;

Profeţii de ai Iudeii ce pot să compareze
Troienii de calcair, graniţii ascuţiţi
Cu capete aprinse mergând să adoreze,
Cu trâmbe înzeite de preoţi şi leviţi.

Căci nu ai vrut, Stăpâne, la dreapta-ţi împărţire
S-atingi şi a mea frunte cu sânta mâna ta;
Tu nu ai vrut în pieptu-mi să sufli înzeire,
Tu n-ai vrut să-ţi fiu preot, la lume-a te-arăta.

Însă-ai plantat în mine credinţa, contâmplarea,
Tăcuta admirare a drepţilor de sus;
Ai pus în mine-Amorul, Speranţa, Adorarea,
Ş-ai încuiat Eternul în slabul tău supus.

O, cât de mult slăbeşte cu spusul o credinţă!
Cât e de trist şi veşted amorul cel trezit,
Şi cât de mult îşi pierde obiectul de dorinţă
Când omul ce-l adoară d-aproape l-a privit!

D-aş fi putut a spune întreaga mea simţire,
D-aş arăta vederii orice aş contâmpla,
Când mă cobor în sine-mi, în ore de mâhnire,
Ca ce fel de senzaţii aş mai putea afla?
………………………….

*

Se schimbă decorarea. Cortine aburoase
Se-ntind, se trag, ş-un munte ascund cu al lui cer;
Îl lasă-apoi p-acela, se pierd şi, neguroase,
Se-ntorc şi se-ndesează ca munţi în vag eter.

Se leagănă, s-opreşte, se lasă, se destinde;
Vederea se închide şi totul e blocat:
Nu vezi ceea ce pipăi, şi fulgerul s-aprinde,
Alunecă, şi cerul apare despicat.

Şi zgomotul pe urmă-i cutremură-n tărie;
Eco îl prelungeşte departe revibrând,
L-amestică, confundă… e noapte de magie?
E vreun cor de demoni sabatul lor serbând?…

E caos universul şi ceaţa umezeşte;
Mici părticele umezi dau răsuflarea greu;
Dar negura cu-ncetul se trage, se răreşte,
Şi raza, într-o clipă, arcează curcubeu.

Pe vârfuri e lumină şi razele curate;
Dar norii greu se scutur pe văile adânci;
Mai trec vr’o cinci minute, şi râuri turburate,
Şiroaie rupând fagii, i-azvârlă peste stânci!…

Şi cât e de mic Omul când s-află pe un munte!
Ce slabă-i e fiinţa în urlet d-element!
Se vede cum se pierde la norul ce-a să-ncrunte;
D-o linie greşeală, şi piere-ntr-un moment…

Din astă nimicie în care el se crede,
Pierdut în elemente, un punct microscopic,
Suflare de insectă ce nici chiar el se vede,
O particulă-a brumei pe val oceanic,

Se simte totd’odată că nu mai e nemernic;
E mare cât şi lumea, nu-ncape-n firmament;
Dă mâna cu principul al Totului puternic;
E univers gândirea-i; amoru-i, element.

În el e şi registrul epocelor trecute,
În el e şi putinţa natur-a scormoli;
L-ascultă elemente, se-njug, sunt prefăcute
La semnul mânii sale, la ce va chibzui.

El are facultatea Tăria a străbate,
A măsura eterul, a-l strânge, compacta,
A descompune corpuri, şi globuri depărtate
S-aţinte, ş-a lor lege s-aplice la a sa.

Fiinţă mult schidoală! insectă gânditoare!
Piticule gigantic! furnică creator!
O rază-ţi numai poate cu-ntregul să măsoare
Şi tu întreg, – nimica!… un vierme târâtor.

De ce oare Puterea acea nemărginită,
Puterea creatoare, a Totului princip,
Zdrobită-n mici scânteie p-atomuri risipită,
Se-nchină şi ea soartei slăvită-n acest chip?

Şi cum ea poate toate până a nu se-mparte,
Ş-o dată împărţită, puterile-i se stric?
De ce e nimicită, d-al său întreg departe,
Ş-atunci îşi ia puterea când intră în nimic?

Fatalitate! – Basta! – Blestem îţi e dorinţa!
Aşteaptă, trufaş vierme, când viermii te-or mânca;
Aşteaptă-ţi nefiinţa, de vrei să-ţi ştii fiinţa!
Sau intră în nimica de vei să fii ceva! –

Pegasu-ţi nu e-n stare acolo a străbate,
Ia-ţi cal apocaliptic, ş-atunci vei izbuti:
El singur ştie drumul ce nu se mai abate;
Ş-atunci vei afla taina, – nimic când nu vei şti.
………………………………..
………………………………..
Eu las pe ast calcair cu formă omenească,
P-ast uriaş ce-nfruntă răstimpii pământeşti,
Martur eternităţii în bolta cea cerească,
O literă străină ştiinţei omeneşti!

Acel ce va străbate pe astă înălţime
Unde un geniu vine, vedenie de vis,
Şi smulge muritorul pe aripi de lucime,
Pătrunză el arcanul, – citească ce n-am scris.

Adăugat de: Iulian-Daniel

vezi mai multe poezii de: Cezar Bolliac