Lasă-mă să-ți spun, de un loc știut,
Cadia în flăcări, ziduri care-au căzut,
Oțel și sânge, în bezna neagră,
Strigăm spre stele, cu disperare amară.
Planeta a cedat, înaintea gărzilor,
Dar noi am rămas, în fața tuturor ororilor,
În fața haosului, în fața disperării,
Ne-am ținut linia, înfruntând încercările.
Din Valhalla până la Catachan, un singur strigăt,
De ură, către stelele necurate,
Cadia a căzut, dar spiritul trăiește,
Cu fiecare soldat, puterea ei crește.
Planeta a cedat, înaintea gărzilor,
Dar noi am rămas, în fața tuturor ororilor,
În fața haosului, în fața disperării,
Ne-am ținut linia, înfruntând încercările.
În lumină și umbră, am rămas hotărâți,
Garda n-a cedat, am fost neclintiți.
Planeta s-a rupt, înainte ca garda să cadă,
O amintire vie, în veci purtată.
În ruinele Cadiei, ne amintim,
Cadia stă încă, în inimile noastre,
Căderea ei, s-a reflectat în astre.
Chiar și atunci când planeta a cedat, iar resturile ei sfărâmate au fost înghițite de Ochiul Terorii, focurile roșii ale armelor laser erau încă vizibile în întuneric.
Apărătorii Cadiei refuzau să renunțe, chiar și când lumea lor se crăpa și ardea în jurul lor. Din sacrificiul lor a răsărit un nou strigăt de luptă, unul strigat cu ură din stepele arctice ale Valhalla până la junglele mortale ale Catachanului, o frază simplă care asigură că amintirea Cadiei va rămâne cât timp omenirea va dăinui:
Planeta a cedat înaintea gardei
Planeta a cedat înaintea garde
Planeta a cedat, înaintea gărzilor,
Dar noi am rămas, în fața tuturor ororilor,
În fața haosului, în fața disperării,
Ne-am ținut linia, înfruntând încercările.
vezi mai multe poezii de: Velaurius
Detalii poezie:
Distribuie pe: