Iambi IX - André Marie Chénier

Cum cea din urmă rază, cum ultimul zefir
Însuflețesc amurgul blând,
Sub eșafod mă-ndemn încă lira-mi s-o resfir.
Poate de-acum sunt eu la rând.
Și mai curând ca ora să-și pună-n cerc plimbată,
Poate, pe smalțul orbitor,
În pașii șasezeci care drumul i-l scriu roată,
Piciorul vajnic și sonor;
Pe pleoapa-mi somnul gropii va apăsa cu ură.
Cât încă versu-abia-nceput
Nici va fi avut timpul să treacă de cezură,
Poate-n acești pereți, temut,
Trimisul morții, întunecat zapciu de umbre,
Condus de-abjecți soldați duium,
Cu numele meu cutremurând tuneluri sumbre,
Unde-n mulțime îmi fac drum
Stingher, săgețile ascuțind, ce slujesc crima,
Nu pe cel drept în veghe stând,
Pe buzele-mi deodată va să suspende rima;
Cu lanțuri brațele-mi umplând,
Târându-mă, brutal împingându-i înrăit
Pe foștii mei de soartă frați,
Ce mă știau cât vestea cumplită n-a vuit,
Și-acum străini par, depărtați.
Fie! prea mult trăit-am. Ce-augustă-n veac franchețe,
De bărbăție și-n cinstiri
Ce pilde sacre, celui drept scumpe, să-l răsfețe,
Ce umbre mari de fericiri,
Ce Themis, cu priviri criminale, nu legate,
Ce plâns mult milostiv prin stări,
Ce antice-amintiri și rodiri fidel păstrate,
Ce nobile-ntr-ajutorări,
Fac să regreți umanul, de-aici, râvnit lăcaș?
Teama-n exod ni-i Dumnezeu;
Micimea, fățărnicia. Ah! suntem niște lași
Toți. Bun rămas, pământ al meu.
Sosească moartea! Astfel eliberat voi fi.
Cumva sub negrele poveri
Inima mea cedează? Nu. Aș putea trăi!
Viața-mi virtuții-i e-n vederi.
Căci omul cinstei totuși, jignirii crunte pradă,
În carcere, lângă sicriu,
Mai sus își saltă fruntea și vorbele, să vadă,
Luciri de-un cast orgoliu viu.
Dacă în slăvi e scris că o spadă-n mâini, de jar,
În veci de veci nu-mi va luci,
O armă în cerneală muiată și-n amar
Mai poate oamenii-a-i sluji.
Dreptate, Adevăr, dacă mâna-mi, a mea gură,
Cea mai de taină din gândiri
N-au încrețit vreodată sprânceana voastră dură,
Și dacă false propășiri,
Batjocura atroce, sau, și mai grea jignire,
Tămâia ăstor scelerați
V-au încrustat în inimi răni fără lecuire,
Salvați-mă. Un braț păstrați
Ce fulgerul azvârle, amant al răzbunării.
Cu tolba plină-n lut să treci,
Făr-ca în cloaca lor să strivești, să dai pierzării
Ăști mânjitori călăi de legi!
Ăști viermi de hoit ai Franței închise-ntre zăbrel
Și sugrumate! O, sfânt har,
O, peană! fiere, silă, Zei unici vieții mele!
Prin voi mai sunt în viață, doar:
În venele-i cum smoala arzândă redeșteaptă
O torță-n scăpătări, la fel
Trăiasc; și sufăr. Prin voi de griji ferit, un, iată,
De mari nădejdi torent cu el
Mă poartă. Fără voi, ca otrăvile livide,
Colțul mâhnirii nevăzut,
Prietenii-mi oprimați, fala celui ce ucide,
Sceptru-i de bronz, șiragul mut
De buni proscriși dați morții, oprobiul cât cerul
Că-n umbra legii lui șezum,
Totul, mi-ar fi stins viața; sau întorceam
Drept în spre pieptul meu. Dar cum!
Nimeni, deci, spre-a fi martor prin vremea care vine,
Despre atâția drepți zdrobiți?
Fii, văduve, a lor amintire să aline,
Pe cei mai deșănțați bandiți
Cu negrul lor portret să-i confrunte și-nspăimânte,
Până-n infern să-și taie vad
Spre-a-nnoda biciul, triplul bici al pedepsei sfinte,
Spre-acești perverși ca ridicat?
Să scuipe pe-al lor nume, să cânte-a lor tortură?
Haide, sfârșiți, strigări în cor;
Rabdă, vis de dreptate, inimă grea de ură.
Și plângi, Virtute, dacă mor.



Traducerea de Aurel Rău

vezi mai multe poezii de: André Marie Chénier



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.