Deşertul - Albert Camus

Poate mă înşel. Căci totuşi am fost fercit la Florenţa, şi atâţia alţii înaintea mea. Dar ce-i fericirea dacă nu simplul acord între făptură şi existenţa pe care o duce? Şi ce acord mai legitim poate uni omul cu viaţa dacă nu îndoita conştiinţă a dorinţei sale de durată şi a morţii căreia îi este hărăzit? Aici înveţi cel puţin să nu te bizui pe nimic şi să vezi în prezent singurul adevăr ce ne este dat "pe deasupra". Mi se spune întruna Italia, Mediterana, pământuri antice unde totul e pe măsura omului. Dar unde şi care-i calea? Lăsaţi-mă să privesc cu ochii larg deschişi spre a-mi căuta singur măsura şi mulţumirea mea. Sau mai curând da, văd: Fiesole, Djemila şi porturile scăldate în soare. Măsura omului? Tăcerea şi pietrele moarte. Tot restul aparţine istoriei.
Totuşi, nu aici ar trebui să mă opresc. Căci nicăieri nu stă scris că fericirea trebuie să fie cu orice preţ nedespărţită de optimism. Ea e legată de iubire -
ceea ce nu-i acelaşi lucru. Şi cunosc ore şi locuri unde fericirea poate părea atât de amară, încât ai dori ca ea să fi rămas o simplă făgăduială. Dar asta pentru că în acele ore şi în acele locuri nu ştiusem să iubesc din toată inima, adică să nu renunţ. Aici trebuie să vorbesc despre intrarea omului în sărbătorile pământului şi ale frumuseţii. Căci în clipa aceea, precum neofitul ultimele văluri, el lasă să cadă la picioarele Dumnezeului său moneda măruntă a personalităţii sale. Da, există o fericire mai înaltă, căreia fericirea îi apare lipsită de însemnătate.

............................................................

Ştiam că milioane de ochi contemplaseră acest peisaj, dar pentru mine el era primul surâs al cerului. Mă scotea din mine însumi, în înţelesul adânc al cuvântului. Mă încredinţa că fără iubirea mea şi fără acest minunat strigăt de piatră toul era zadarnic. Lumea e minunată şi în afara ei nu există mântuire. Ea mă învaţă cu răbdare marele adevăr că spiritul, şi chiar inima, nu înseamnă nimic. Şi că piatra încălzită la soare sau chiparosul ce pare mai înalt pe cerul fără nori limitează singurul univers în care "a avea dreptate" capătă un sens: natura fără oameni. Şi această lume mă anihilează. Ea mă duce până la extrema limită. Mă neagă fără mânie. În seara care se lăsa peste câmpia florentină, mă îndreptam către o înţelepciune în care totul era dinainte cucerit - dacă nu mi-ar fi dat lacrimile şi dacă uriaşul hohot de poezie care mă înăbuşea nu m-ar fi făcut să uit adevărul lumii.

............................................................

Admiram, admir legătura care uneşte omul cu lumea, această îndoită răsfrângere în care sufletul meu poate interveni pentru a-şi dicta fericirea, până la limita precisă unde lumea o poate desăvârşi sau distruge. Florenţa! Iată unul dintre puţinele locuri din Europa unde am înţeles că în miezul revoltei mele dormea un consimţământ. Sub cerul ei înlăcrimat şi însorit învăţam să accept pământul şi să ard în flacăra întunecată a sărbătorilor lui. Simţeam... dar ce cuvânt? Ce vehemenţă? Cum să cânt acordul dintre iubire şi revoltă? Pământul! În acest mare templu părăsit de zei, toţi idolii mei au picioare de lut.


 


traducere de Irina Mavrodin


vezi mai multe poezii de: Albert Camus



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.