Șobolanul - Adrian Păunescu

A fost cândva un șobolan,
Activ după adresă,
Și, pentru-a câștiga un ban,
Ca orice fante de băcan,
S-a strecurat în presă.

Lua mașini cu preț redus
Și le vindea mai bine,
Îi rămânea ceva în plus
Și bietul șobolan și-a spus
Că treaba asta ține.

Când l-au aflat și-au hotărât
Să mi-l trimită-n fiare,
El a-nțeles numaidecât
Și-a mers, mișcând ușor din rât,
La fratele mai mare.

Și-acel Volodin l-a-nvățat
(Nu îndrăznesc să-l critic)
Și fie un băcan bărbat,
Un disident adevărat,
Un șobolan politic.

Poporu-ntreg era cu el
Și îi umplea mândria,
Că șobolanul mititel
Sugea la două oi la fel,
Și caghebe, și cia.

Și uite-l azi, ce derbedeu,
Cu ”î” și ”ă” în gură,
El n-are nici un Dumnezeu,
Ne ronțăie pe toți din greu
Și, ronțăind, ne-njură.

Pe unde-apucă, spurcă tot,
Pe unde nu, tânjește,
Un prost cu cap de idiot,
Purtând, pe rând, și rât și bot,
Târându-se șerpește.

Ai să primești un telefon,
Figură de nimica:
”Stimate domnule spion,
Vedeți că dincolo de ton
A mieunat pisica”.

Hei, șobolane, seama dă-ți
Că ești sortit pierii,
Că, dup-atât monden răsfăț,
Te ia pisica de mustăți
Precum e legea firii.

Pe-acest pământ răsăritean,
În vremi de criză mare,
S-a arătat un șobolan,
Care s-a stins, luptând în van
Cu propria-i duhoare.

Adăugat de: Buzan-Cioltea Șerban

vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu