Adina Speranta - poeziile altor autori

Cu cheia, care-mi tremură în mână,
pe când erai
puteam să deschid orişice uşă.
Acum uşa ta îmi spune: stai!

Pe străzi sunt eu cu faţa spartă
de-un râu al cărui nume nu e
întipărit pe nici o hartă
şi care din pustiuri suie

Sunt cel ce nu ascult deși aud — că întorcându-mi ochii spre iubire voi câștiga doar umbră.
Sacru, sacru fie cuvântul repetat mereu legat de ceea ce e jertfă.
Sânul tău zeiță mea, deși pierdut, e luna.
Poteci de raze arată și acelor ce-ntunecă pământul și încearcă să ne prefacă-n capete de lup, neputincioase să-și rotească ochii.

De la tatăl meu am moștenit această nefericită mână și de la mama mea o aripă mare, din acelea pe care le scotea din sufletul ei și le înfigea la pălăria ei amuzantă - este de pe vremea când nopțile dulapul cel vechi se deschide singur și iese o ghilotină, eu mă lupt cu ea, iau toporișca și o fac bucăți, apoi înghit scândurile ca să nu le găsească, mulți naufragiați s-au salvat așa.
Am trăit ani de zile cu teama de uși, până când mi-am adunat hârtiile, vinovățiile și am plecat. Dar la prima stație am văzut iar acea aripă din copilărie și am coborât.
Și de atunci am rămas pentru totdeauna în iad.

(pentru Lula, care nu va citi niciodată)

A trăit ultimele sale clipe.
În gară, noaptea, aștepta trenul să treacă peste el pentru a termina cu tot.

Corabia se frãmântã și se rãsucește
în lupta cu valurile ce-o izbesc tâlhãrește
și apele cresc ca din hãu nãzdrãvane,
cãpitane! cãpitane! cãpitane!1)

Ai noștri sunt acești munți
pietroși, mănosi, cărunți.
Căci noi ne-am cățărat pe ei spre Cer.
Noi ne-am deschis adâncurile de aur și de fier

trufași, miselnici stãpâni!
o zi
va veni,
cu aripi sãlbatice de vijelii,

Gata, ostași de ne-nfrânt
cu cei deopotrivă cu noi:
Pe-ai Rusiei căpcani și strigoi
să-i ștergem de pe pământ.

Ce-ar face mârșavii ciocoi
de n-ați fi voi,
voi, boi greoi
în juguri noi,