„Singurătate”… - Cornelia Georgescu

Sunt. Exist. Un om. Ca mulţi alţii. Frumos sau urât, bun sau rău, deştept sau prost. Doar un om. Eu sau altul. De ce? Habar n-am! Dar sunt. Exist. Eu, acum, aici. Dorm, visez, mă trezesc. Mănânc, ca să trăiesc. Sau invers. Trăiesc, ca să mănânc. La fel ca toţi. Sau altfel.

Gândesc. Logic. Sau nu. Prin cap mi se învârt mereu tot felul de lucruri. Idei. Prea multe. Unele dintre ele corecte. Altele greşite. Cine să le înţeleagă? Idei. Gânduri. Se învârt. Mă ameţesc.

Întrebări. Prea multe. Fără răspunsuri. Pe care le caut mereu, de zor. Dar nu le găsesc. Nici eu, nici alţii. Întrebări, gânduri, idei. Neînţelese. Mă chinuie. Nu ştiu de ce.

De unde vin? Încotro mă îndrept? De ce exist? Nu ştiu. Am mai multe variante. Dar care o fi cea corectă? Dacă o fi vreuna. Nu pricep. Decât că sunt. Exist. Dar mă simt singur şi trist. Melancolic. Deşi, culmea, ironic, nu trăiesc într-un loc pustiu, izolat, ci într-o lume plină de o mulţime de alte fiinţe asemenea mie, sau diferite. Oameni. Mulţi. Inteligenţi. Fiinţe raţionale. Care mă înconjoară cu o indiferenţă absolută. Covârşitoare. Absurdă. Deci, izolarea mea e interioară. Vine, probabil, de undeva, din subconştient. O problemă psihică, posibil, sau poate că nu…

Şi totuşi, încă sunt, încă exist. Acum, aici. Îmi continuu în mod nepăsător existenţa. Şi eu, şi alţii. Mulţi alţii. Ce rol am oare în această lume? Nici unul, poate. Sau, cine ştie? Un altul dintre mai mulţi… Mă simt singur. Trist. Inutil. De parcă aş fi greşit timpul, locul; nu eu, nu acum, nu aici… Nu asta-i lumea în care ar trebui să fiu. Sau doar aşa mi se pare mie. Desigur, aparenţe înşelătoare. Sau poate că nu…

Dar sunt, exist. Încă. Eu, acum, aici. Printre oameni. Mulţi alţi oameni. Şi multe alte fiinţe. Plante şi animale. Vii. Care au fost, încă mai sunt şi care vor fi. Multe specii. Diversitatea lumii vii. Vieţuitoare. Pe acest Pământ. Animale. Multe animale. Domestice şi sălbatice. Dintre cele domestice, unele sunt considerate drept cele mai bune prietene ale omului. De fapt, câinele – cel mai bun prieten al omului. Câinii. Desigur, nu omul putea fi cel mai bun prieten al omului. Ci un animal. Câinele, într-adevăr, cel mai bun prieten al omului. Nu şi invers. Adică, nu şi omul, cel mai bun prieten al câinelui. Dar câinele da, este. Şi ne plac câinii. Sau nu. Mie, da! Dar nu-mi sunt prieteni. Sau poate îmi sunt. Nu ştiu. Dar eu mă simt singur, printre ele, toate aceste fiinţe, prietene sau nu.

Ori de câte ori ies afară, mă întâmpină o fiinţă patrupedă, îmblănită, nevorbitoare. Se gudură pe lângă mine. Nu-mi vorbeşte. Miorlăie. Desigur, cum să vorbească? Doar e o pisică! Şi totuşi, vorbeşte, dar cine să o înţeleagă; miorlăie… Ştiu de ce vine la mine. O mână interesul, nu că m-ar plăcea. Sau poate că mă şi place. Dar vrea ceva. Şi ştie. Că va primi mereu ceva de la mine. Ceva ce-i trebuie. De mâncare. Deci, nu e condamnabil. Vrea doar ceea ce i se cuvine, ce-i asigură traiul, existenţa. Deci, interesul… Asta înseamnă că nu-mi e prietenă? Sau poate că îmi e? Unica… cine ştie? Nu pricep! Nu-mi vorbeşte! Nu-mi spune ce simte! Sau poate că da. Dar eu n-o înţeleg deloc; miorlăie doar… Şi mă priveşte cu ochii ei mari, sticloşi. E blândă. Frumoasă. Şi-i dau ce vrea de la mine, ce-i trebuie. De mâncare. De fiecare dată. Am sau n-am. Fac rost pentru ea. Puţin. Şi o mângăi. Îi place. Toarce… Şi mie-mi place să cred că totuşi îmi e prietenă. Singura. Ea…

Şi poate stelele, noaptea. Cerul senin, negru. Plin cu puncte mici, gălbui, care sclipesc necontenit, timid. Dintotdeauna. Pentru totdeauna. Şi ele sunt, există. Multe, foarte multe. Acolo, sus, departe. De ce? Nimeni nu ştie. Toţi presupun. Şi presupun o groază de lucruri. Câte sunt adevărate şi câte false? Cine ştie? Dar stelele sunt, există. Deci, trebuie să le cercetăm. Să le înţelegem, dacă se poate. Fiecare, aşa cum poate, în felul său. Unii, doar cu privirea, cu ochiul liber. Alţii, cu gândul, cu ochiul minţii. Alţii, cu echipament astronomic modern, adecvat, cu ochiul tehnic. Alţii, nepăsători, deloc, în nici un fel. Dar toţi le văd. Acolo, sus, pe cer. Multe. Gălbui. Sclipitoare. Puncte mici. Sfere. Le privim. Noaptea. Alte lumi. Pustii sau nu. Deci, dimpotrivă, animate, pline de viaţă. Stele, planete, sateliţi, aştrii, galaxii. Ştim că există. De ce? Nu ştim! Habar n-avem! Şi nici nu ne interesează! Sau poate că totuşi…

Chiar şi lumea în care trăim, acum, aici, toţi, e tot doar un alt astru al Universului. O planetă. Albastră. Terra. Pământul. O altă planetă dintre multe altele asemenea ei, sau diferite. Iar Soarele este o stea. O altă stea dintre câteva miliarde de stele ale galaxiei. E steaua centrală a sistemului solar. Sistem compus din: Soare – o stea, 9 planete, mulţi sateliţi naturali, plus asteroizi şi comete. Acesta este sistemul solar. Şi totul face parte dintr-un ansamblu. Finit sau infinit. Nu ştim. Vrem să aflăm. Dar nu putem. Nu încă. Încercăm. Ne depăşeşte. Poate vreodată, în viitor, vom reuşi. Nu noi, alţii. Sau poate nu vom reuşi. Nici noi, nici alţii. Şi totuşi…

Nu e nimic pierdut. Totul se încadrează perfect în ritmul monoton al vieţii. Început, sfârşit şi de la capăt: un alt început, un alt sfârşit; un veşnic ritual. Infinit. De când, până când? Nu există capăt. Dincolo de orice zid, există altceva. Mereu altceva. Se continuă. Altfel. Sau la fel. De unde, până unde? Nu ştim! Poate vom afla. Vreodată…

Totul pare identic. Şi ieri, ca azi, la fel ca mâine. Se repetă. Rutină… Ce se schimbă? Doar timpul. Sau nici el. Deşi trece, mereu în aceeaşi direcţie: înainte! Sau doar aşa pare. Nimeni nu-l poate întoarce sau opri. Nimeni nu-l poate înţelege. N-are legi! Nu se supune! El e timpul – eternul duşman şi aliat al tuturor. Nu stă în loc niciodată, chiar dacă uneori aşa pare. Aparenţe înşelătoare. Sau poate nu…

Uneori, realitatea depăşeşte ficţiunea. Totul pare atât de simplu şi totuşi e atât de complicat. Sau invers. Adică, pare foarte complicat, dar e mult prea simplu. Oricum ar fi, e dificil de înţeles… Ne depăşeşete! Totul sau nimic. Cine sau ce să înţeleagă?

La început a fost cuvântul. Unul. Apoi mai multe. Multe cuvinte. Diferite. Folosite la vorbire. Adică sunete asociate cu lucruri, fiinţe, idei. Noi le numim astfel. Alţii altfel. În mai multe feluri. Foarte multe feluri. Şi vorbim. Mai multe limbi. Diferite. Scriem. Citim. Gândim. Noi, oamenii. Iar la sfârşit, nu va fi, probabil, nimic. Decât tăcere; tăcere adâncă…

Şi totuşi, eu sunt, exist. Încă, acum, aici. Nu ştiu unde, cum, de ce. Nici nu mă interesează. În jur sunt mulţi alţii aidoma mie sau diferiţi. Nu-i simt, nu-i văd, nu-i aud. Sau poate doar aşa mi se pare mie. Şi mă simt în continuare trist, neînţeles, inutil şi… Singur! Între toţi ceilalţi. Doar eu; unul, nu mai mulţi. Singur…