Voi trăi din scris - Liliana Tirel

Motto
Mulţi scriitori fac din sufletul lor o carte și
alte cărţi din cartea aceea. Nicolae Iorga

Şerban rămase mut de uimire când, după două zile de la interviu, primi un telefon de la asistenta marelui boss, managerul Editurii X. Era informat să se prezinte urgent la editură, pe motiv de,,mare reușită’’. Când şi-a revenit, deja venise ton de ocupat. În acea noapte, dormi iepureşte. De emoţii. Nimeni nu l-a mai văzut atât de nerăbdător. Toată noaptea se gândi la întâlnirea cu șeful editurii, dacă se va face de ruşine în faţa marelui om, la propriu. Înalt de 1,95m şi o greutate de peste două sute de kg, șeful tuna când vorbea cu cineva. Dar în rest, era om de omenie şi un intelectual de clasă.
Șerban se visa un om de cultură, apreciat și respectat ca viitorul lui șef. Visul lui trebuia să devină realitate. Totuși, simțea un gust amar. Când a pătruns în superbul birou, mare cât sala de aşteptare a gării, Şerban se opri lângă uşa masivă din stejar. Nu-l văzu pe manager... doar îl auzi.
- Cine eşti? tună o voce.
- Sunt Şerban Petrescu. M-aţi chemat.
Uitându-se în direcţia de unde venea glasul, tânărul scriitor descoperi capul strălucitor al şefului. Deasupra unui fotoliu, mare cât locatarul său.
- Vino să te văd.
Şerban înainta cu inima cât un purice. Contrariat şi intimidat de vocea din fotoliu, el îşi dădu seama că misterioasa făptură adormise. Da. Şi le sforăia de răsuna uriașa încăpere. Cu braţul stâng pe unul dintre romanele lui Elias Canetti, iar cu dreapta ţinând strâns un recipient pe jumătate gol(sau plin, cum doriţi),de culoare galbenă. Curios să afle ce se găseşte în sticlă, Șerban nu a văzut un cablu ce se târa ca un şarpe de la birou prin toată încăperea. S-a împiedicat şi a căzut ca o plăcintă sub birou, chiar la picioarele marelui om.
- E cineva aici?
- Este, domnule manager general.
- Unde eşti, bă? tună vocea, nu te văd.
- Aici, la picioarele dumneavoastră.
- Ridică-te bă, ce faci acolo?! Mie nu-mi place servilismul. Nu vezi că trăim într-o societate democratică?
- Aveţi dreptate, Maestre.
- Spune, bă, vrei s-ajungi scriitor?
- Da, Maestre! Sper, ca într-o zi, să pot trăi din scris.
- Măi, da aiuriți mai sunteți voi, ăștia, tinerii! Nu ştii că nu se poate trăi din scris?! Iar din poezie, dacă-ți poți cumpăra o cafea. Scriitorul are lumea lui. O lume în care nimicurile nu au loc. El trăieşte mai mult într-o lume imaginară. Râde. Plânge. Iubeşte. Dacă are necazuri şi se plânge celor apropiaţi, sigur prietenii îl vor evita. Când scrie un poem apreciat... toată lumea este a lui. Atunci zboară în braţele muzei pe aripile fericirii.
Şi l-a numit pe Şerban director. Asta, după ce a vorbit o oră încheiată despre curente literare, poezie suprarealistă, proză şi personalităţi culturale actuale. Pătruns până-n măduva oaselor de personalitatea şefului, Şerban porni spre biroul său, pentru,,a-şi intra în pâine’’.
fragment din romanul,,Pe aripile muzei”