Poezii despre Vise:

Prin venele tale curge sublimul salvat din Lacul Roșu, cristalin,
Ca patria însângerată la pragul unei constelații stă martor un război;
Galaxia aprinsă în flăcări e testamentul unei iubiri ce întotdeauna a fost pierdută.
În turma zeului se văd umbre de zână.

Lumile noastre din lumea lor
...
Să nu-ncetăm să ne hrănim cu vise
Neîncetând o clipă să visăm,

Pe-o câmpie întunecată șade zgribulit un porumbel ciudat, cu aripi de vată. Înainte zbura spre cerul senin înspre diminețile enigmatice scăpărând scântei binecuvântate de lumină și foc din apusuri. Pe malul mării, far de stele, amiezi ale pastorului tratat de Zeul Întunericului ca pe-un om sărac dar învingător al testelor sorții spânzurate în războaie. Visul curge pe obrazul lui înspăimântat. O strachină îndesată cu flori de cireș amar, el un olog. Strânge în pumnul său versul speriat și crud ca-ntr-o aventură scăldată în vânt.

Traiul munților de piatră sculptat de raiuri adormitoare, săpat de razele prezente ale soarelui, pătat de tine însăți, tratat ca pe-o soartă a Împăratului Cinstei. Un sclav certat de destin este micul drum deschis să apuce bezmetic. Firea lui domină o mânie deșartă.
Omul nu-și dorește decât amintirile din viața trecută duse de războaiele de nori putrezi și căscat.
Viața începe de acolo de unde omul se luptă cu pielea curelelor uscate de soare și zăpadă.
Cutremur de ceas este omul care uită de sinea proprie, sinele profund, descărcat de focul soarelui străvechi care pătrunde prin fereastra cojită a bunicii ce frământă aluatul proaspăt.

Întinsă pe-un pământ sălbatic
Printre fire verzi dezlănțuite
C-un straniu trup ținut ostatic
Gustam versul ploii biruite.

Reverie
...
Ridică-ți privirea, departe, spre cer
și putea-vei zbura, fulg de vis efemer,

Îmi răscolește luna
Sipetul cu-amintiri,
Visări adun cât duna,
Deșerte amăgiri...

Bulgări de-azur ce vă negați sorgintea,
Născocind noroaie în calea-mi spre Eden,
Bici nemilos de azi îmi va fi mintea,
Iar pleoapele-n pupile, noaptea ce-o aștern...

Câtă bucurie într-o amplă rotire
prin spațiul înstrăinatului poet!
A câta oară simțeam straniul
unei nașteri dintr-o risipă de moarte?

Se cern straiele tristeții de lacrimi multe și mărunte,
M-așez pe-un nor sihastru trasă de duhuri cărunte,
Sângerând înspre valuri crețe, aspre, solitare
Când pe ruta mea osândă-o văd pe Ran, zeia din mare.