Poezii despre Vise:

Scriu ca să las în urmă ce-a fost gol,
Ca dragostea să-mi fie un simbol.
Nu vreau să uit, ci vreau să țin aproape
Iubirea ta să o ascund sub pleoape.

Printre mormintele scăpărări de vise divine crescute din demnitatea de-a trăi pe aripile corbului celest, strigă vizitiul de stele când pădurile aromate și natura sunt izvor.

Pătrunde prin chipul lor verde-cenușiu soarta. Rămân doar visele ca-o speranță ce se înspăimântă de adevărul crunt.
Adevăr ca-un felinar aprins la geamul trecătorilor, sub cruci sfințite a celor ce zac liniștiți sub cerul ploios.

Sub clar de lună, visul se răscoală,
O inimă cu umbre reci tresare,
Și o dorință lunecă-n raza goală
Într-o tăcere-a nopții plină de visare.

Acolo, în liniștea grea și nemărginită
Unde șoapta-i durere, lacrimă ostenită,
Simt iarăși în suflet o lume veșnic pierdută
O marfă de schimb, niciodată vândută.

Aud strigăte de luptă, nu văd vreun războinic.
Mă ridic din pat să caut, dar e zadarnic.
Încerc să îmi dau seama ce s-a întâmplat,
Timpul trece repede, uit pe unde am umblat.

Sub cerul blând, cu stele-n ram, încet m-am rătăcit,
Un mister lin plutea-n văzduh, pe drumuri adâncit.
Și noaptea m-a cuprins ușor în mantia-i de fum,
Cu pași de vis, prin infinit, umblam pe-al lumii drum.

În colțul stins al clipei ce dispare,
Mă prinde visul greu, fără cuvânt,
Cu pașii strânși în umbre de uitare,
Caut un zbor sub cerul cel mai frânt.

Se frânge-n piept o dorință ce arde-n tăcere,
Ca roua căzută pe gânduri de seară târzie,
Și-n lipsa ta lumea-ntreagă devine durere,
Un ecou prelungit dintr-o rană ce-a fost poezie.

În labirintul minții mele pierd,
Prin gânduri care ard și nu se iert,
Mă-mpiedic de tăceri fără cuvânt,
Și caut sens în umbre de pământ.

Pe boltă lunecă-n abis
Cu pași de ceață-n constelații
Ce mai rămâne când ai fost vis
Și-un nume scris peste vibrații?