Viață retrăită - roryta

Întâmplător sau poate nu, mi-a căzut de curând în mâini un citat al marii prozatoare Ileana Vulpescu “Să-mi pară rău? Să-mi pară rău că-n viaţa asta, făcută-n mare parte din rutină, mi-a fost dat să trăiesc ceva adevărat şi-atât de frumos? Dacă mâine aş lua viaţa de la capăt şi cineva m-ar pune să aleg, înfăţişându-mi de la început şi suferinţa cu care-aş plăti bucuria, eu tot te-aş alege!“ Fraza asta, menită să mă ducă cu gândul la o introspecţie profundă, mi-a rămas întipărită în suflet.
Chiar aşa!
Să presupunem că înainte de a păşi în viaţa asta, Dumnezeu mi-ar fi dat posibilitatea de a alege între o viaţă oarecare şi aceasta. Să mai presupunem că aş fi cunoscut dinainte toate durerile, neliniştile, suferinţele, dar şi toate bucuriile parcurse de-a lungul existenţei, atât în viaţa asta, cât şi în cealaltă, paralelă, netrăită. Pe care mi-aş dori-o?
Nu mă văd în stare să fac comparaţii între ceea ce ar fi putut să fie şi ceea ce a fost deja sau este. Nu sunt capabilă să fac asta până la capăt, deşi am încercat, dat fiind faptul că nu cunosc deloc datele celeilalte probleme. Însă, aş putea trasa o linie de demarcaţie până în acest punct, până la prezentul în care mă zbat pierzător, fiind conştientă de clipa fugară.
Cu siguranţă că întotdeauna există “loc de mai bine”, cu siguranţă că în fiecare clipă aş putea să mă întreb “dar dacă aş fi fost mai fericită?”, “dacă soarta mea ar fi fost una mai bună?”. Oh, cât e de adevărat! Dar mă încăpăţânez să fac un paralelism strâmb între ceea ce sunt şi ceea ce aş fi putut fi, refuzând o opţiune inferioară. Şi totuşi… Aş fi putut să mă nasc în Somalia, să înfrunt războaiele lumii, să intru în beci la fiecare două ore de teama bombardamentelor, să fac foamea şi să fur de la alţii ca să pot trăi, să deger în tranşee cu un glonţ în piept sau să-mi fie omorâtă toată familia asemeni evreilor. Scutur din cap cu putere şi mă lepăd de astfel de coşmaruri. Nu.
Totdeauna privesc senin în sens invers, făcând un altfel de paralelism. Mai bun, binenţeles. Şi apoi mă opresc. Ia stai! Dar viaţa mea?
Dacă ar fi să o iau de la capăt, să merg pe acelaşi drum, aş face-o din nou?
Mă gândesc.
Da.
Fără dubii!
Fiindcă aici, acum, în această viaţă, am avut clipe de fericire, ceea ce nu ştiu dacă în celelalte vieţi aş fi avut, indiferent care ar fi fost acelea. Crâmpeie. Frânturi. Firimituri. Înguste, abrupte, scurte, dar reale. Şi încă mai am. Şi sper să am şi pe viitor.
Fiindcă cei mai de preţ din viaţa unui om, ai unei femei în special, sunt cei care ne poartă sufletele în vecie: copiii. Prin prisma lor trăim, prin ei ne continuăm existenţa dincolo de moarte, ei reprezintă şuviţa de viaţă rămasă, siajul acela plin de lumină asupra căruia putem veghea mai presus de moment. Toate durerile, toate ţipetele sau icnetele țâşnite dinlăuntrul nostru, toate chinurile, se dizolvă, dispar, se evaporă în faţa bucuriei dăruite de copil. Fiecare zi care aduce un dram de mulţumire este o binecuvântare pe altarul sufletului. Un gest, un gând, un râs, o privire, două braţe întinse sau un pupic nevinovat se transformă într-un ocean de fericire. Ei bine, în clipa aceea uiţi de lacrima apărută în colţul ochilor, uiţi că inima ţi-e grea şi că îţi vine să urli. Este o mângâiere unică, este secunda magică care ţi-a fost dăruită de destin şi de care te poţi bucura din plin.
Pentru miracolul din tine, pentru frăgezimea acelui suflet nealterat, ţi-ai da ani din viaţă, ţi-ai da ultima suflare şi ultimul scâncet.
Iar tu, mamă universală, priveşte în tine cum îţi simţi inima bubuind când copilul tău este fericit. Priveşte-i ochii sclipitori ce seamănă cu ai tăi, uită-te pentru un minut în acea oglindă magică care-ţi întinereşte spiritul şi chipul şi vei vedea adevărata minune a lumii. Singura oglindă care-ţi arată tinereţea.
Căci aceste miracole sunt clădite pe dragoste, pe iubire, pe acea infinită afecţiune ce vine din şi prin dumnezeire. Este singura dragoste a omenirii atât de viu înrudită cu cea divină şi pe deplin înţeleasă. Un copil este propria ta reflecţie care va dăinui după ce te vei stinge. Este ştafeta fără de capăt dusă în milenii de acum încolo, este nemurirea, flacăra olimpică a iubirii care va arde veşnic printre semeni.
Priveşte uimită la făptura aceea gingaşă în braţele căreia îţi aşezi toată viaţa şi toată speranţa. Ea îţi alimentează visele, te îndeamnă să te ridici din mocirlă şi să parcurgi drumul până la capăt, chiar dacă simţi câteodată că te prăbuşeşti. Copile drag, eşti un suflet clădit pe alt suflet, eşti un vârf de piramidă construit pe temelia trupului părintesc.
Şi te iubesc!
Dacă ar fi să aleg o nouă viaţă, aş alege-o tot pe asta, cu bune şi rele, dar mai ales cu cele bune. Fiindcă cele bune, deşi rare, prin intensitatea lor covârşitoare, acoperă cu infinită generozitate marile goluri rămase, craterele din suflet lăsate de alţii, dar învelite cu inocenţă de proaspătul vlăstar.
Cu siguranţă că viaţa asta ar fi retrăită.