Poezii despre Viaţă:

în oraşul de provincie cu două catedrale falnice
erectate nemilos chiar în inima lui
oamenii se târâie, abrutizaţi de soare,
pe asfaltul moale

Noi cei trecuţi prin viaţă

Privesc cum timpul la toţi ne dă târcoale
Nu scăpă floare sau suflet nou venit,

Întâmplator am fost găzduit la o mănăstire de călugări.
Un monah mi-a vorbit despre suflet, văzut cu ochii spiritului.
Sufletul guvernează principiul binelui şi al răului.
Dacă alegi binele trebuie să apelezi la ajutorul înțelepciunii.

Noaptea timidă se pierde-n constelaţii,
Luna lunatică, dansează printre nori,
Pădurea de spini îşi aşteaptă drumeţii,
Izvoarele-au pornit să savureze fiori.

Of,....

Of, să știu că mor ca mâine
Și devin din nou pământ,

în dimineți cu ferestre deschise
scăldate în miresme
de ierburi
bat palma

Ce simţi când vezi un răsărit de soare?
Simţi că ţi-e sufletul la fel de mare
Ca astrul ce va lumina pământul
Iar gândul tău va lumina cuvântul?

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie...
M. Eminescu

Prin sita de slove, cuvântul se cerne,
Trecutul se târâie prin vechi uscăciuni,
Condeiul suspină, la trudă se-aşterne,
Pe pergamente de valuri, scriu rugăciuni.

Aș vrea să fiu apus de soare
Și ca un soare să mă sting.
Să nu mai simt că viața doare...
Că nu-i vreo zi ca să nu plâng.