Poezii despre Viaţă:

năucitor de frumos
mi-am amanetat visele
n-am iubiri
care să-mi plângă

În ochii noştri galeşi, nimic nu s-a schimbat,
Doar cute, câteva, ne-au răsărit pe frunte,
Pe colţ de rai, zărit-am un duh înaripat,
Parcă zbura cu noi spre zările cărunte.

noaptea înainta tot mai hotărât peste umbrele oraşului
frigul atacase violent totul deasupra asfaltului crăpat de timp

în cârciuma din gang fumul de ţigară se întinsese gros, ca un nor alburiu,

Sunt Mare Baron; m-am pricopsit cu de toate:
teren arabil, fabrici, câstigate cu puţini bani;
păduri şi iazuri, demult şi cu har subtilizate
de la batrânii bolnavi si ciumpalacii-golani.

Veşnic eu mă zbat,
veşnic eu asud;
doru-i deturnat
şi poemul, nud.

Adesea luminile cerului ne privesc până-n zori.
Multe fapturi se nasc şi tot atâtea pier.
Nu voi întreba vraciul și nici savantul de venirea mea.
Nici ei nu știu. În final, fiecare îşi duce povara.

N-a renăscut, căci n-a murit.
Nu va muri, căci n-a trăit...
Probabil se va odihni,
Plecat din preajma celor vii

Fără poezie


E tristă lumea fără poezie.

Se plimbă gândul meu prin amintire
Neliniştea nu vrea să obosească,
Deşi au început să amorţească,
Secundele se scurg far' de-opintire.

locuiesc la periferia unei clipe şi
deseori îmi închiriez
o singurătate
doar aşa pentru a-mi pierde vremea