Poezii despre Viaţă:

Fiind membrul unui trup,
Nu vezi corpul ca atare
Şi-ţi închipui cǎ eşti lup
Singuratic în purtare.

Cu ochii-nchişi, cu faţa-n vântul rece,
pe ţărmul unei lumi atât de rea,
te rogi ca, dintre-ai tăi, să nu mai plece,
chiar dacă sunt sătui de viaţă grea.

Peste măsură

Îmi surâde ideea de-a fi un om mai bun,
De oameni răi pământul e plin peste măsură,

Nu ne mai batem pentru o idee
Nici ȋn rǎzboaie sfinte nu mai plecǎm
Certȃndu-ne mereu pentr-o pigmee
Pe care, mai apoi, o abandonǎm.

Azi e ziua, care-i Mâine
pentru cea care-a fost Ieri.
Ne îmbracă-n a lor haine,
doar odată şi-apoi pier...

Văd viața cu alți ochi de-o vreme-ncoace.
Și gânduri negre nu mai am în cap
Și las în urmă ca sa doarmă-n pace,
Trecutul meu, ce-n el nu mai încap.

tristețea mea de joi seara
mi-a intrat adânc
în măduva oaselor
de prea mult timp -

Oricând ne dorim ca visele praf făcute
Să se întregească, să devină mult mai multe.
Oricând soarele ar vrea ca visele să ne lumineze
Dar luna îi ia lumina, în nopţile grele să le vegheze.

Scuturată este zarea de-a chindiei frământare,
iar amurgul tropăiește în al cerului regat
așteptând c-al nopții pinten să-l îndemne la scăpare
spre nedumerita lume de a zilei abdicat.

Mi-a trecut zburdând un gând prin minte
cu o secvenţă dintr-un film trăit cândva
plin de imgini vii, pastel făr-de cuvinte
şi un parfum al vremii, departe, de-undeva...