Un drum fără întoarcere - roryta

A îndesat în sacoşa aceea mare, mototolită şi roasă pe margini alte două sacoşe mai mici, o sticlă goală şi o bucată de pâine. Şi-a pus pe ea pardesiul pe care-l primisese de pomană săptămâna trecută de la o vecină cu suflet mare, şi-a vârât picioarele desculţe în ghetele ponosite şi a pus mâna pe clanţă. “Cam cald cu ele, dar altceva nu am…”, îşi spuse, aruncând o ultimă privire asupra încălţărilor ei prăfuite. Se mişca greoi, puţin adusă de spate, având un pas nesigur. Parcă nicicând nu-i tremuraseră picioarele mai tare ca acum. Oare era mai bine să se întoarcă? Să fi lăsat ziua să treacă de la sine, lină, nemişcată, într-o letargie cotidiană vecină cu toamna blândă de afară? Dar dacă mâine avea să vină frigul? Dacă iarna s-ar instala înainte de vreme, scuturându-şi mantia albă şi grea peste oraş aidoma unei avalanşe necruţătoare? Nu. Trebuia să-şi învingă teama, să-şi forţeze aceste picioare, să se mişte cu ele, să ajute sângele să facă întregul tur prin corpu-i, nu să se oprească la jumătate. Altfel, ar fi ajuns să anchilozeze de tot. Or, dacă ar fi anchilozat, dacă ar fi ruginit cu totul, ar fi fost pierdută. În fond, nu era prea mult de mers.
Îşi îndreptă spinarea, îşi puse cu grijă ochelarii pe nas şi văzu că toate obiectele din jurul ei căpătau contur, căpătau sens. Nu mai orbecăia prin bezna opacă. Liniile se distingeau, treptele erau mai proeminente, curtea părea mai luminată.
- Săru’ mâna, tanti Sofica!, se auzi un glas subţirel dincolo de gard.
- Să trăieşti, maică!, murmură bătrâna.
- Tot la biserică şi azi?
Bătrâna se făcu că nu aude. Îşi astupă urechile cu voinţă şi se îndreptă către poartă.
Puştiul care stătea gard în gard cu ea nu se lăsă şi ieşi în stradă, aşteptând băbuţa să iasă şi să încuie poarta.
Sofica îşi târşâi picioarele grele câţiva paşi, apoi făcu o escală scurtă la jumătatea drumului, rezemându-se de peretele casei. “Ce efort!”, gândi tristă în sinea ei. Ridică privirea albastră către cerul care avea aceeaşi culoare şi numără îngândurată norii răzleţi şi jucăuşi. “Cine oare să-şi mai aducă aminte că azi e ziua unei amărâte de pe strada Nicolae Alexandrescu?”, se întrebă privind culoarea preferată a unui văzduh senin, fără pete. Îşi continuă drumul până la ieşirea din curte. Poarta scârţâi asurzitor, gemând sub propria greutate.
- Tanti Sofica, aduci nişte colivă? Sau măcar o bucată de pâine?
Andrei avea un tricou a cărei culoare fusese roşie cândva, dar acum ajunsese vineţie, cu tendinţe negre în jurul taliei. Era copilul de cartier care se întreţinea din cerşit. Ceilalţi fraţi mai mici furau căscând ochii şi gurile prin faţa fostului magazin Omnia, acum cumpărat, făţuit şi dichisit pe exterior precum o mascotă de circ. Zorzoanele luminau seara abundent, făcând ca strălucirea să-şi schimbe nuanţele în funcţie de muzica de club auzită prin difuzorul din perete. Pe verticală, literele căpătau o parte din culorile vii ale curcubeului, când roşu intens, când galben, verde sau portocaliu, terminând şiragul la ultima literă “K” şi luând-o din nou de la capăt, până refăcea întreg cuvântul: “Bismark”. Deasupra acestui nume, lumina cu roşu cuvântul “Market”, aşa cum se vedea până mai de curând numai în filme, dar care acum se vedea şi în ţara noastră, proaspăt inclusă în U.E.
- Stai cuminte şi s-ar putea să-ţi aduc şi ţie!, zâmbi bătrâna cu îngăduinţă.
- Bre, mai bine stai în casă. Unde te-ai găsit taman azi să pleci?
- Ei, Andrei, puiule, azi e sărbătoare. Ai auzit? Sfinţii Mihail şi Gavriil…. Lumea dă de pomană…
Puştiul ţâşni lângă ea şi îi apucă bastonul.
- Hai, mamaie, te duc eu dacă vrei.
Un zâmbet suav învălui sufletul Soficăi, mascându-l însă cu grijă în adâncul fiinţei sale.
- Lasă, că pot şi singură să merg. Nu-ţi mai face tu griji pentru mine…, îl dojeni ea cu blândeţe.
Andrei nu avea mai mult de zece ani, avea faţa roşie de vânt şi zâmbea tot timpul.
Bătrâna făcu un semn cu degetul şi adăugă:
- Nu ai voie să pleci de acasă. Aşteaptă-mă, că o să vin în circa o oră.
Andrei îi aruncă o ultimă privire plină de regret, apoi intră în curtea sărăcăcioasă cu capul în pământ.
Sofica se opinti şi-şi mişcă piciorul drept pornind în aceeaşi aventură pe care o practica în ultimii ani, aceea de a sta lipită de zidul rece al bisericii şi de a privi trecătorii cu o curiozitate flamândă. Se chinui apoi să-şi mişte piciorul stâng, să-l târâie cu ea, chiar dacă obosea îngrozitor. La capătul străzii coti pe strada care ducea către zona centrală, mergând cu gândurile împrăştiate, golită de bucurii şi de dragoste.
În faţa bisericii se opri ostenită şi-şi scoase din sacoşa mare celelalte două sacoşe mai mici, le întinse cu grijă pe bordura care împrejmuia curtea edificiului şi se aşeză răbdătoare. Soarele îi mângâia obrajii şi fruntea, iar adierea subţire se oprise brusc. Sofica aproape că se întinse ca o pisică de plăcere.
Enoriaşii începuseră să iasă din biserică unul câte unul, în tăcere şi într-un şir ordonat, ca un şir matematic.
- Ia mamaie un corn cu brânză, auzi Sofica o voce gingaşă în stânga ei.
Întoarse capul şi o femeie grasă, cu o haină de stofă maronie pe ea, îi întinse un pachet voluminos.
- Bogdaproste, spuse bătrâna cu ochii lucind de foame.
Femeia se depărtă, iar Sofica desfăcu febril pachetul. Vru să ducă la gură acel corn moale, aproape cald, dar gândul la Andrei o opri. Privi aproape cu tandreţe acea porţie consistentă de mâncare, o înveli la loc şi-o vârî cu grijă în fundul sacoşii.
- Mamaie, este proaspăt, să ştii!, se auzi din nou vocea femeii care nu please încă şi care o privea uimită.
- Ştiu, doamnă. Mulţumesc.
- Nu-l vrei?, continuă femeia uşor uimită de gestul ei.
- Ba da, ba da… Numai că vreau să-l duc unui copil sărac…
- Pai, de ce nu spui aşa, mamaie?, se lumină doamna îmbrăcată cu haine elegante.
Se întoarse către bărbatul înalt care o însoţea şi-i spuse:
- Costel, mai scoate, dragă, încă două pachete, să-i dăm femeii!
Sofica se simţi jenată şi-şi îndreptă privirea albastră în asfalt.
- Mulţumesc, dar nu trebuie…, încercă ea să riposteze.
- Stai liniştită, mamaie! Nu-i problemă. Că doar de asta am venit aici, să dăm de pomană… Să fie de sufletul fratelui meu, Mihai! Că tare a mai fost un om bun…, spuse în continuare doamna în ai cărei ochi jucau două lacrimi mari pe care refuza cu încăpăţânare să le lase scurse pe obrajii delicaţi.
- Să vă dea Dumnezeu sănătate, maică! Mulţumesc. Să fie de sufletul lui Mihai al dv., se entuziasmă Sofica, aruncându-i femeii darnice priviri pline de recunoştinţă.
Întinse sfios mâna, iar doamna se apropie, îi apucă şi cealaltă mână, o întoarse şi puse în căuşul palmelor încă două cornuri mari, moi, cu brânză, apoi îi zâmbi mulţumită.
Femeia se depărtă, dar o privi lung pe bătrână în urma ei. Fiind sigură că e prea departe ca Sofica să poată auzi, ea exclamă soţului:
- Poate ar fi fost bine s-o fi luat cu noi în maşină şi s-o ducem acasă?
- Ei, haide, haide, dragă, ce-ar fi dacă am lua toţi cerşetorii cu noi?, ripostă el iritat. Ce-ţi veni?
- Aş fi sigură că ajunge nevătămată…
Un fior rece străbătu şira spinării Soficăi. Privi în gol, obosită să-şi tot mişte pupilele în toate părţile, apoi le ridică fără să gândească. Şi le odihni pe chipul unui tânăr care o privea insistent. Nu realiză că acesta stătea chiar în faţa ei şi-i spunea ceva. I se părea că vocea lui vine de undeva de departe şi-l privea mecanic. Îi urmări chipul proaspăt şi senin, apoi privirea îi căzu peste bancnota de cinci lei care i se înfăţişa în faţă şi pe care băiatul o ţinea cu două degete. O luă timid, dar n-o băgă în buzunar ci-şi odihni mâna pe genunchi, socotind că e prea obosită ca să ascundă acei bani prin buzunarele adânci. “Ce-o fi vrut să spună doamna aceea?”, se întrebă ea deodată.
- Mamaie, ai grijă de bani, să nu te fure careva!, auzi glasul tânărului.
- Mulţumesc, bogdaproste, tinere!, bâigui ea gânditoare.
În câteva minute biserica se goli.
Unii ieşeau şi-şi mai făceau o ultimă închinăciune în faţa uşii, alţii ieşeau pur şi simplu, fără să mai privească înapoi. Grupuri mici de câte două-trei persoane treceau pe lângă bătrâna Sofica. Dar ea nu spunea nimic. Nu stătea cu mâna întinsă, ca alţi cerşetori îndrăzneţi, ci se ghemuia cu capul între umeri, făcându-se mică de tot, strângându-se pe acea bordură şi ocupând cât mai puţin spaţiu. Atrăgea atenţia tocmai prin cuminţenia ei, prin muţenia liniştită şi prin decenţa ei nativă.
În cele din urmă oftă şi dădu să plece.
- Ia stai aşa, mamaie!, spuse cineva în spatele ei.
Sofica întoarse capul şi privi cele trei persoane care se apropiaseră de ea.
Cei doi bărbaţi stăteau cu câteva sacoşe în mâini. Femeia care-i însoţea începu să scotocească într-una din acele sacoşe. Scoase o pungă destul de mare şi i-o întinse bătrânei.
- Spune bogdaproste, ca să fie primit!, zise ea zâmbind.
Sofica făcu ochii mari şi întinse mâna tremurând.
Punga aceea mare era plină ochi. “Am mâncare două zile de-acum”, se bucură ea în gând.
Îşi îndesă în sacoşa mare tot ce primisese de pomană, se ridică agale şi-şi strânse cele două sacoşe pe care stătuse. Porni mulţumită încet către casă.
Privi în lungul străzii mari pe care trebuia s-o traverseze. Păşi pe zebră şi făcu paşi mici.
Un scrâşnet de frâne se auzi în dreapta ei şi ceva imens o izbi direct în faţă, făcând să-i sară sacoşa din mână la zece metri depărtare. Nu avu putere decât să strige “Au”, iar trupul ei se făcu ghem pe asfalt, aterizând ca un covrig dincolo de zebră. O clipă timpul se opri în loc şi o linişte dură se aşternu pe bulevard. Câteva maşini din spate încetiniră şi cineva începu să ţipe. Un bărbat scoase repede telefonul mobil şi formă 112. Circulaţia fu întreruptă şi toată lumea aştepta ambulanţa.
Sofica zăcea într-o baltă de sânge cu o gheată scoasă din picior, într-o poziţie de-a dreptul ciudată. Avea ochii deschişi şi privea opac spre biserica unde se ducea în fiecare zi la cerşit.
- A murit!, spuse cineva apropiindu-se de trupul inert.
Câţiva trecători îşi făcură cruce, iar alţii, ieşiţi de curând din biserică, aprinseseră lumânări pe marginea bordurii.
Sofica murise într-o zi de mare sărbătoare, la fel cum se născuse.
Dar nimeni nu ştia asta, în afară de ea şi Dumnezeu.