Un act de curaj - valentina becart

Într-una din zile, cred că era pe la mijlocul lunii iunie, mă cheamă directorul la birou. Nu știam la ce să mă aștept. Am șovăit puțin în fața ușii.
- Bună ziua! Înțeleg că m-ați chemat! S-a lăsat o pauză...
N-a ridicat ochii de pe hârtiile care se aflau pe birou. După cum le muta dintr-o parte în alta, ca și cum nu le găsea un loc... am putut înțelege că are să-mi transmită ceva care n-o să mă încânte prea mult. În sfârșit, s-a hotărât.
- Doamna ingineră, nu-mi place cum e făcută paza în ferma d-voastră.Și, din nou, privirile încercau să evite...
- Aud că sunt distruse suprafețe mari de grâu. Nu știu cine intră, noaptea, cu oile. Trebuie să vă ocupați cu mai multă responsabilitate de toate lucrurile din fermă, altfel voi fi nevoit să iau măsuri drastice. Și a spus ultimele cuvinte pe un ton mai ridicat. Stăteam în fața d-lui director Bildovan, fără să pot articula o vorbă. Dincolo de cuvinte... am sesizat un fel de amenințare... ” Ce mama dracului mai pune și d-lui la cale?” Prin cap îmi treceau tot felul de gânduri. Unele alarmante, de-a dreptul... Adusese la ferma pe care o luasem în primire de un an și jumătate, o nouă ingineră: abia absolvise facultatea. Nu știu de unde a apărut, cu cine se înrudea... Sigur, era cunoștința cuiva apropiat, poate chiar a amantei... Era de rău augur! Trebuia să-mi păzesc ”spatele”. Și atunci, ca și oricând, tot pe bază de cunoștințe puteai obține un post, o casă, o mașină. Îmi încolțise în gând ideea că ar vrea să mă înlocuiască. Trebuia să iau măsuri imediat. Nu puteam să permit așa ceva. În timpul facultății m-am îmbolnăvit... O singură persoană îmi cunoștea suferința, restul tăcere... Mă strecuram printre oameni! Ca o umbră. Mă prefăceam că exist! N-aveam altă soluție! De unde să știu că sunt atât de perisabilă?! Am aflat când era prea târziu, mă aruncasem deja... într-o luptă...
Mai mult decât atât, visul meu era acela de a obține o locuință în care să-l aduc și pe fiul meu. Dragul de el, a crescut la bunici în toată perioada studenției mele. N-am fost lângă el când a mers la școală ( în clasa I-a), nici la serbările de sfârșit de an, nici când a fost bolnav... Aveam multe mustrări de conștiință, mă învinovățeam pentru toate aceste lucruri. Nici nu mai știu ce avalanșă de gânduri îmi treceau prin cap, până am ieșit din birou. Eram foarte hotărâtă să fac ordine în fermă și s-o pun la punct pe d-șoara ingineră Simina. S-o întreb, așa, pe ocolite, cu ce gânduri a venit la același loc de muncă cu al meu. Și-mi imaginam cu o iau puțin de păr... Doamne! Dar numai peste cadavrul meu ar fi putut să...
Era o zi destul de frumoasă și mecanizatorii au intrat în parcela cu mazăre, la recoltat. Brazdele așteptau de vreo două zile. Ne-am întâlnit în câmp, cu combinele pregătite. Dimineața a plouat foarte puțin și a trebuit să așteptăm până în jurul orei 10.00, să ardă soarele și să se mai usuce vrejul de mazăre. Naiba să le ia de combine! Din 4, doar 2 au reușit să intre în lan. Sigur, unii mecanizatori își făceau treaba cu simț de responsabilitate, alții doar în dorul lelii, și cu un șpriț la ”bord”. În timp ce stăteam la marginea parcelei și urmăream cum se desfășoară lucrul ( dacă se recoltează bine, dacă nu sunt pierderi), mi-a încolțit un gând: ” ce ar fi să rămân în această seară de pază? Să văd cu ochii mei, pe la ce oră intră oile în lanul de grâu?” Lângă mine se afla tehnicianul,Gelu, cu șareta. Dădea calului niște vreji de mazăre.
- Gelu, am o propunere, dar nu ți-o pot spune în acest moment.
Dacă vrei să te duci să mânânci, du-te acum. Îndată ce se înserează am nevoie de tine, și de șaretă. Noi ne aflam la o distanță considerabilă față de I.A.S. , acolo unde aveam ”reședința”: atât eu, cât și tehnicianul fermei. Cred că erau vreo 5-6 km.
M-a privit pe sub ochi, ușor întrebător, dar n-avea încotro. Trebuia să se supună... Zis și făcut! L-am urmărit cum se îndepărta, stârnind praful drumului, plecând către ”centru”.Am mai zăbovit puțin, privind în depărtare, apoi am început să bat câmpul în lung și în lat. Trebuia să fiu atentă la toate mișcările mecanizatorilor. Nu puteam avea încredere decât în vreo doi, trei... Ceilalți, mereu duhneau a alcool și erau cu ochii pe tot ce se putea fura....Da, se mai fura, dintr-o obișnuință, cred... La un moment dat, n-am mai auzit combinele în lan. Suprafața cu mazăre era mult în pantă și ducea într-o văioagă. În celălalt capăt era un drum de țară, drum care ducea în sat. Doi săteni, cu căruța, tocmai încărcau doi saci cu mazăre, ajutați fiind și de cei doi mecanizatori. Ce ticăloși! Când au revenit în partea de sus, unde mă aflam și eu, i-am rugat să-mi arate ce au treierat.
- N-avem ce să vă arătăm, d-na ingineră. În mare parte, boabele s-au scuturat pe jos. Trebuie să mergem în fermă să refacem reglajele! Cu atâta nonșalanță și nepăsare o spuneau... încât m-a cuprins o furie oarbă.
- Măi, nemernicilor. Pe cine mințiți voi? V-am văzut când dădeați o ”mână de ajutor” la încărcatul sacilor în căruța săteanului vostru.
- Dați-i drumul în lan. Nu plecați acasă până nu văd buncărul plin. Cred că era în jurul orei 18.00. Între timp, a apărut și Gelu.
-Din acest moment, nu mai ai voie să te îndepărtezi de mine mai mult de 8-10 metri. Ai înțeles? O să-ți spun mai tîrziu despre ce este vorba.Mă uitam la el cu o privire încruntată și foarte serioasă, iar el a început să râdă.
- M-ați făcut tare curios! Oare despre ce o fi vorba? Și cu vârful adidașilor făcea un fel de rotocoale, strivind iarba.
- Îți dau un singur reper: stăm aici până se întunecă. Și, apoi, vom vedea...
- Bine! Cum spuneți. Dar pot să mă duc până la Nae să-l iau puțin la întrebări?
- Du-te. Poate afli și ce a pus la cale cu cei doi săteni. Nae avea în jur de 40 de ani, poate puțin peste... Înalt, destul de robust, cu o claie de păr blond care ieșea de sub șapca albastră, decolorată de soare. Voia să pară de încredere, dar îndată ce rămânea cu ceilalți mecanizatori își ”băga și scotea...” făcând pe-a grozavul în fața lor. Ooooh! Dacă ar fi fost singurul cu astfel de comportament, ar fi fost ceva... Greu de lucrat cu ei, uneori, un calvar. Tăceam și înghițeam în sec! Ce căutam eu aici! Ceeeeeeeeeeeeeeee! Și tata mi-a spus de o mie de ori: ”nu e pentru tine munca asta. N-ai să faci față la toate problemele care se vor ivi, , adesea, mizere, și, mai ales, ce te vei face cu nivelul de gândire al tractoriștilor?! Eu am lucrat cu ei. Știu bine ce spun. Ai să-mi dai dreptate, într-o zi...” Îmi amintesc și tac... Nu am cale de întoarcere, deocamdată. Poate bunul D-zeu, dacă o exista...îmi va deschide o altă ușă. Să revin la oamenii mei, cei cu care lucram, deocamdată.Nea Mitache era o ”șulfă bătrână”, știa cum să-și urmărească interesul.Față de mine era foarte respectuos, din ”săru’mâna, d-na ingineră” nu mă mai scotea. În schimb, îi plăcea să tragă de timp, mereu avea o problem la motor, îi găsea o hibă, un șurub, o piuliță lipsă, ceva...Și uite așa trecea ziua. Când făceam fișa de lucru, îl treceam la ”reparații” și era mult mai câștigat. Având o anumită vechime în fermă, știa cum să ”fenteze” șefii, cum să tragă de timp. Nu l-am auzit ridicând tonul. Era un fel de ”mutulică” și asta îl ajuta să se strecoare...
- Nea Mitache, ia vino puțin lângă prietenul matale, să stăm puțin de vorbă! Nae tocmai ieșea de sub combină și iși ștergea mâinile de salopetă, privind cu coada ochiului către tehnician. Gelu a luat poziția unui gardian, cu picioarele îndepărtate, s-a oprit la vreo 4-5 pași în fața lor și își trecea, cu răbdare calculată, dintr-o mână în alta, biciul. A uitat să-l lase în șaretă , sau intenționat a făcut-o, nu știu... Eu mă așezasem pe o pătură ( de fapt, o bucată ruptă dintr-o pătură), la umbra unor tufe de salcâmi și urmăream scena cu atenție. Tehnicianul era de statură mijlocie, avea în jur de 1,65 – 1,68 m, șaten, tuns scurt, suplu, așa cum trebuie să arate un tânăr de 22 – 23 de ani. Avea pleoapele ușor căzute( un defect din naștere). Atunci când vorbeai cu el ridica puțin bărbia și te privea ”pe sub ochi”, ușor mijiți, ca și cum te-ar fi sfidat... La început, fără să știu despre ce este vorba, mi-am spus: ” Ce tupeu, câtă obrăznicie la băiatul ăsta!” Cu timpul, mi s-a părut chiar interesantă această atitudine, acest mod de a „privi” interlocutorul. Uneori, încercam chiar să-l imit...
- Bă, ce făceai cu sacii de mazăre? Aud, dintr-o dată, vocea lui Gelu, voce care era destul de impunătoare.
- Noi n-avem habar despre ce vorbești, nu le-am dat nimic, cine știe de unde i-au luat?! Când am ajuns noi cu combina în vale, ei tocmai plecau. Veneau dinspre pădure. Doamne! Cum mai mințeau! Fără să clipească...
Suprafața cultivată cu mazăre era în pantă.În partea de jos, era un drum de țară, drum care ducea spre sat, dar și spre pădure, urcând ușor spre ambele capete.
- Aveți grijă ce faceți de azi încolo! Voi fi cu ochii pe voi.Hai, dați-i drumul la treierat, n-o mai ”frecați” aiurea. Și asta cât număr până la 10. A început cu 7, 8, 9... Gelu avea și mult umor. De multe ori, lua mecanizatorii ”peste picior” atunci când voiau să se dea interesanți.
Înserarea ne învăluia încet, ca într-o mantie protectoare... Combinele au fost aduse la marginea parcelei și mecanizatorii au plecat către sat.
- D-na ingineră, mie mi-e frică noaptea pe câmp?! Îl aud pe Gelu, care încerca să facă un spirit de glumă, în timp ce aprindea o lanternă.
- Cum?! Să n-aud! Și eu care mi-am pus toată baza în tine. Bravo! Nu mă așteptam.
- Acum, că s-a întunecat, îmi spuneți despre ce este vorba?
M-am apropiat de el și am început să-i povestesc cele discutate cu directorul. Eram aproape de șaretă. Iapa părea puțin neliniștită și lovea, din când în când, cu copita, în pământul prăfuit.” Oare o fi simțit teama mea?” Gelu nu trebuia să știe nimic. Nu puteam să mă fac de râs.
- Și cum îți spuneam, am hotărât să facem de pază, împreună, în această noapte. Dacă vrei să fiu sinceră cu tine, am început să am bănuieli și în privința ta... Cineva ne vinde... și nu știu cine!
- Ceeeeeee! Asta nu se poate. Așa mă știți pe mine? Ce naiba, d-na ingineră?! Mie mi s-a părut că mă apreciați... Și a început să râdă, tulburând liniștea nopții...
- Gata! Gata! Te apreciez, dar să păstrăm cât mai multă liniște.
- Am înțeles! Care vă este planul?
- Urcă în șaretă și pornește ușor pe drumul acela care duce spre pădure. Acum, vorbeam amândoi în șoaptă, pregătindu-ne pentru marea ”aventură” a nopții. Stăteam amândoi pe scândura pusă la mijlocul șaretei, o scândură destul de lată și legată bine cu sârmă la capete. Trebuia să ne sprijinim de ceva, cât de cât. Eiiiii, ziua ca ziua, dar noaptea lucrurile căpătau înfățișări noi, aproape stranii. Nici drumul nu mai semăna cu cel știut... Șareta hurducăia din toate înceieturile și sălta într-o parte și alta, când dădea peste bolovani, gropi, smocuri mari de iarbă.
- Te rog, încet, cât mai încet, să nu speriem iapa. Vorbele abia se auzeau, parcă împrumutaseră ceva din teama care a pus stăpânire pe noi. Întunericul devenea tot mai dens, ca o aripă mare de uliu. Când am ajuns în văioagă, am tresărit amândoi. Vântul a început să adie ușor și mi s-a părut că aripa aceea mare... ne-a atins pe umăr... Gelu a oprit șareta.
- Ați simțit?! Parcă ne urmărește cineva... Ce-o fi acolo, în partea dreaptă? Mi-e frică de stafii... Și nu-mi arde de grumă! Eu încercam să-l liniștesc, cu toate că o mulțime de spaime se cuibăriseră în sufletul meu. Mi-era frică, cu adevărat, dar nu puteam să recunosc acest lucru, nu puteam să-l dezamăgesc. Și orgoliul meu...
- Taci! Nu mai spune tot felul de prostii. Doar cunoști câmpul. Nu e nimeni. Și mai mult decât atât, eu sunt aici. Nu mă sperie pe mine orice umbră! Nu știu dacă am spus-o pentru el, sau pentru a mă încuraja pe mine...
- Dă-mi hățurile și stai liniștit. Aproape că i le-am smuls din mână, să vadă că sunt hotărâtă și nu mă sperie nimic...
- Hai, dii căluțu! Și cuvintele abia atingeau aerul nopții. Dealurile deveneau parcă tot mai înalte , și noi păream două stafii legănate de șaretă. Ni se auzea, limpede, ritmul inimii, în mijlocul nopții ca de smoală. Uneori, mai grăbită, alteori, prinsă ca-ntr-o gheară, de frică... Am simțit-o! Da. Frica! Creștea în jurul nostru, se înălța peste dealuri, ca, mai apoi, să revină în preajma noastră și să ne înfrunte...
- Eu nu mai stau aici! Gata. Îmi ajunge. Nu mai suport întunericul ăsta. Să plecăm!
Și nici una, nici două, Gelu a lovit ușor, iapa, cu biciul.
- Stai! Stai o clipă. Simt ceva... Ne aflam la o distanță de 400- 500 m față de pădure. Vântul parcă se mai întețise și, dintr-o dată, nările mi s-au umplut cu un miros dens, ciudat...
- Nu simți! Nu simți!? E miros de oaie... Vine dinspre pădure. M-am ridicat în picioare, ca în fața unei ”minuni” și trăgeam adânc în piept... acel miros înecăcios, care mi-a furat liniștea, în ultima vreme.
- Da! Acum simt și eu! Auziți! Clopoței... Vin oile dinspre pădure, d-na ingineră.După zgomotul clopoțeilor, par a fi multe... Ce ne facem?!
Vorbeam tot în șoaptă, dar o șoaptă mult mai afectată.
- Întoarce șareta! Mergem spre sat. Îl căutăm pe Mitache, pe Nae, pe Ion.
Să vină cu tractoarele! Trebuie să prindem oile. Înțelegi? Vocea mea devenise amenințătoare. Nu știam decât un singur lucru : că trebuie să prind nenorocitele acelea de oi. Și era trecut de miezul nopții...

(fragment din romanul în lucru ”Tăcerea câmpiei”