Umbra din fereastră - Andreimocanuoficial

Noaptea coborâse fără zgomot, ca o promisiune uitată. Orașul dormea pe jumătate, iar felinarele tremurau în ceață ca niște ochi stinși ce mai păstrau o urmă de amintire. În fereastra lui Dorian, lumina palidă a unei lămpi vechi cădea obosită peste paginile unei cărți neterminate.

Dorian nu citea. Privea. Dincolo de litere, dincolo de rânduri, dincolo de lumea construită din idei. Privea în sine, acolo unde timpul nu mai curgea, ci se strângea într-o mână de clipe nemărturisite.
Tăcerea era densă, aproape grea. În colțul camerei, o umbră luneca ușor. Nu era o fantomă. Era o parte din el — aceea pe care o lăsase ani întregi în urmă, crezând că uitarea înseamnă vindecare.

A oftat. Gândurile lui aveau miros de toamnă — acel parfum ușor amar, de frunze căzute și promisiuni neîmplinite.
„Unde se duc oamenii pe care nu i-am spus niciodată cu adevărat?” — se întrebă.
Oare nu rămân mereu în spatele unei ferestre, privind, așteptând, ca un ecou ce nu s-a întors niciodată?

În depărtare, un câine lătra a pustiu. Ora 2:13.
Cuvintele nu mai veneau, dar liniștea lui Dorian era acum altfel. Nu goală. Ci plină de o prezență care nu cerea explicații. Doar să fie simțită.

A închis cartea, a stins lumina. Umbra din fereastră a dispărut. Dar în suflet, o lumină mică, negrăită, continua să ardă.