Umblând cu… dinozaurii! - Cornelia Georgescu

Cu mult, foarte mult timp înainte de apariţia primilor Australopithecus, primilor oameni de Neanderthal, a primilor Homo Habilis, Homo Erectus, Homo Sapiens, sau a altor specii timpurii de oameni-maimuţe, a existat o specie de hominizi, cu mult mai primitivi decât oricare dintre aceştia, care au trăit în condiţii extrem de dure, dificile, în urmă cu 100 milioane de ani, în timpul Mezozoicului, alături de cele mai mari şi mai feroce creaturi care au populat vreodată Terra: dinozaurii!

Cu 220 de milioane de ani în urmă începea, timid, o nouă eră geologică, Mezozoicul, debutând cu prima perioadă a sa, Triasicul. Pământul era constituit dintr-un singur continent uriaş, Pangeea, o fâşie imensă de uscat, care se întindea de la nord la sud, pe care umblau creaturi care de care mai ciudate, nişte adevăraţi monştri, născociţi parcă de imaginaţia bolnavă a cuiva. Clima era în general uscată, pe aproape întreg continentul, peisajul părând a fi deşertic, cu o vegetaţie nu foarte bogată sau variată.

Însă coşmarul de abia începea. Printre uriaşele reptile de uscat primitive, carnivore sau erbivore, mamifere timpurii mici, nocturne, amfibieni şi semiamfibieni, începeau să-şi facă apariţia alte creaturi, care aveau să le înlocuiască treptat pe cele dinaintea lor, fiind mult mai bine adaptate noului mediu, astfel reptilele amfibiene, semiamfibiene sau terestre primitive din perioadele geologice ale erei anterioare, Paleozoicul (Precambrian, Cambrian, Ordovician, Silurian, Devonian, Carbonifer, Permian) dispărând, încetul cu încetul.

Coelophysis (3 m lungime; 1,5 m înălţime) şi Procompsognathus (1 m lungime; 0,5 m înălţime) erau printre primii dinozauri carnivori apăruţi în Triasic, din specia Coelurosaurilor, mici raptori iscusiţi, vicleni, feroce, rapizi, tiparul lor păstrându-se şi-n următoarele două perioade ale Mezozoicului, Jurasic şi Cretacic, nişte vânători de succes, care vor evolua odată cu trecerea timpului, devenind ulterior păsări, în Neozoic.

Printre primii dinozauri erbivori, strămoşi ai uriaşelor sauropode şi a celorlalţi gigantici erbivori din perioadele următoare, apăruţi în acelaşi timp cu Coelophysis şi Procompsognathus, se numărau Plateosaurus şi Massospondylus. Aceştia convieţuiau cu reptile carnivore dominante timpurii (Postosuchus, Erythrosuchus, Ticinosuchus sau Ornithosuchus), reptile erbivore primitive (Placerias, Kennemeyeria) şi reptile primitive asemănătoare cu mamiferele (Cynodont şi Dicynodont). Triasicul a durat aproximativ 35-45 milioane de ani.

Mai târziu, în Jurasic, totul a început să se schimbe. Pangeea începea să se despartă, conturându-se din ce în ce mai bine cele două mari continente (cel nordic, Laurasia şi cel sudic, Gondwana). Deşerturile uscate din Triasic dispăruseră, clima devenind caldă şi umedă, ceea ce a condus la o diversificare a vegetaţiei, deşi ferigile, sub mai multe forme, încă erau dominante. Datorită climei blânde, s-au dezvoltat pădurile uriaşe de conifere, ceea ce le-a oferit dinozaurilor posibilitatea să capete dimensiuni înspăimântătoare, Jurasicul fiind recunoscută drept perioada marilor sauropode, de 15 până la 30-40 m lungime şi 10-20 m înălţime, fiecare cântărind de la zeci până la sute de tone, precum Diplodocus, Brachiosaurus, Barapasaurus, Brontosaurus (Apatosaurus sau Şopârla Trăsnet), Dicraeosaurus, Mamenchisaurus, Euhelophus, creaturi ce n-aveau rivali, datorită dimensiunilor lor impresionante, a ciudatelor erbivore cu plăci osoase dorsale de genul Stegosaurus, a carnivorelor mari şi feroce, precum Allosaurus, Ceratosaurus, Megalosaurus, Albertosaurus, a raptorilor ca Ornitholestes şi Coelurus, a marilor reptile marine precum Plesiosaurus, Ichtiosaurus şi Elasmosaurus, a pterozaurilor şi a primelor păsări cu pene, Archaeopterix, evoluate din raptori. Ceea ce nu se ştie însă despre această perioadă a Mezozoicului e faptul că printre toate aceste creaturi fioroase încercau să-şi croiască drum şi o specie primitivă de hominide. Viaţa acestora era foarte dificilă, plină la tot pasul de primejdii greu de depăşit. Aceşti oameni primitivi erau bipezi, evident, mamifere mai evoluate decât celelalte existente în acea perioadă şi dispuneau de o inteligenţă superioară tuturor creaturilor cu care convieţuiau, creierul lor fiind destul de mare, raportat la dimensiunile corpului lor şi mult mai dezvoltat decât al dinozaurilor.

Ei îşi duceau traiul fie ca aborigeni, în pomi, de unde coborau rareori, de sete, de foame, sau fiindcă erau atacaţi, fie ca oameni ai cavernelor, în peşteri, pe care le părăseau la fel de rar, în aceleaşi scopuri. Comunicau prin intermediul unor sunete al căror înţeles le era cunoscut, neavând un limbaj articulat dezvoltat, sofisticat, bogat în cuvinte. Totuşi, sunetele lor exprimau fie primejdia, fie bucuria, fie tristeţea, teama, deznădejdea etc. Aveau arme şi unelte primitive din lemn, piatră şi os şi se hrăneau cu diverse plante, insecte, micuţe mamifere rozătoare primitive, reptile mai mici şi ouă, consumându-le crude, pentru că nu cunoşteau secretul focului. Totuşi, uneori, când în urma vreunui incendiu puternic provocat de vreo erupţie vulcanică sau de vreun fulger, mai rămâneau aprinse unele focuri, nu ezitau să-şi prăjească prada direct pe flacără. Bineînţeles, nu refuzau nici resurse alimentare ivite pe neaşteptate, ca prăzi abandonate de alte creaturi mari, fiind chiar şi oportunişti.

Duşmanii lor erau periculoşi şi numeroşi: marii şi micii prădători, carnivori (Procompsognathus, deşi nişte creaturi de dimensiuni modeste, micuţe, erau adevărate pacoste pentru hominizi, pentru că se adunau în număr mare, fiind greu de îndepărtat, odată ce-şi alegeau o victimă, o doborau rapid, cam în acelaşi mod cu Piranha, celebrii peşti micuţi mâncători de oameni şi alte mamifere, mult mai mari decât ei); însă şi dinozaurii erbivori (Stegosaurus – cu cei patru spini ai săi, din vârful cozii; sauropodele, care puteau doborî pomii în care stăteau hominizii sau îi puteau strivi instantaneu sub tălpile lor uriaşe); pterozaurii zburători (Pteranodon, Pterodactylus, Quetzalcoatlus, Rhamphorchynchus, Dimorphodon), care-i puteau lua în gheare şi transporta în cuiburile lor, pentru a-i drept hrană puilor lor etc.

Cele două mari continente începuseră să se despartă, să se fărâmiţeze treptat-treptat, anunţând începutul perioadei următoare din Mezozoic, ultima, Cretacicul, încheiată cu 65 de milioane de ani în urmă. În această perioadă, vegetaţia începuse să se dezvolte şi ea, să se diversifice, apărând primele plante perene, cu flori, fructe şi seminţe.

Dar oamenii primitivi reuşiseră să-şi continue existenţa şi-n această perioadă următoare, Cretacicul, alături de alţi monştri preistorici periculoşi, ca Velociraptor, Utahraptor, Oviraptor, Sauroniholestes, Deinonychus, Dilophosaurus, Troodon (raptori); Megaraptor, Spinosaurus, Tarbosaurus, Dasplaetosaurus, Carcharadontosaurus, Tyrannosaurus Rex (therapode mari, carnivore); Ankylosaurus (dinozauri blindaţi, cu platoşă osoasă); Pachycephalosaurus (dinozauri cu capul tare, gros); Archaeoceratops, Triceratops, Protoceratops, Styracosaurus, Torosaurus (dinozauri cu coarne imense); Saltasaurus, Argentinosaurus, Seismosaurus, Alamosaurus, Opisthocoelicaudia (sauropode); Corythosaurus, Anatosaurus, Lambeosaurus, Parasaurolophus, Prosaurolophus, Saurolophus, Iguanodon, (ornithopode, dinozauri cu labe de pasăre); Hypsilophodon, Maiasaurus, Hadrosaurus, (hadrozauri, dinozauri cu cioc de raţă) etc.

În această lume dominată de dinozauri masivi, agresivi, periculoşi, lupta pentru supravieţuire era acerbă, dură şi dificilă, dar oamenii primitivi reuşiseră să prospere, deşi modul lor de trai nu se schimbase foarte mult faţă de înaintaşii lor din Jurasic; nici n-ar fi avut cum să se schimbe, principala lor activitate constând în a se feri din calea animalelor gigantice, erbivore sau carnivore.

Hominizii încă aveau un aspect sălbatic, n-aveau haine cu care să-şi acopere trupul (de altfel, destul de păros, pe aproape întreaga suprafaţă a corpului), însă îşi perfecţionaseră puţin uneltele, armele de vânătoare şi chiar limbajul pe care-l utilizau în comunicare, deşi acesta nu putea fi încă definit drept vorbit, sunetele fiind nu foarte sofisticate, diversificate. O altă realizare importantă era aceea că descoperiseră secretul focului, pe care-l puteau acum utiliza în scopuri personale, practice, deşi dura destul de mult până să-l aprindă singuri.

Iată însă, pe neaşteptate, pe la sfârşitul Cretacicului, un uriaş glob de flăcări îndreptându-se în mare viteză spre Terra. Nu, nu era deloc asteroidul uriaş, care se presupune că ar fi pus capăt dominaţiei dinozaurilor, în urmă cu 65 de milioane de ani.

Văzând focul, dinozaurii porniră îngroziţi să se ascundă, să se adăpostească, fugind atât de repede cât le permitea sistemul locomotor de care dispunea fiecare; nu aşteptară ca flăcările să cuprindă ferigile înalte şi să se extindă spre pădure, ştiind, din proprie experienţă, cât de devastator putea fi un incendiu de proporţii. Umanoizii însă, deşi temători, dar foarte curioşi, se opriră să vadă despre ce-ar putea fi vorba, deşi poate nu înţelegeau mare lucru.

Nava spaţială ateriză în mijlocul acelui câmp întins, deschis, arzând de jur-împrejur ferigile înalte, focul stingându-se instantaneu în momentul în care se opriseră motoarele, un sistem avansat de răcire, bine pus la punct, intrând rapid în acţiune. Trapa navei se deschise automat, iar din interior ieşiră două siluete lunguieţe, subţirele, purtând fiecare câte un straniu costum mulat, argintiu, strălucitor. Pentru că solul din jurul navei se răcise, cele două siluete coborâră treptele, oprindu-se jos, în dreptul navei.

Cei doi începură să comunice între ei, fără a-şi mişca prea mult buzele, utilizând un limbaj articulat, sofisticat, pe care numai ei îl puteau înţelege.

– Ce loc ciudat mai e şi ăsta…!

– Într-adevăr…

– Şi ce vegetaţie bogată, variată!

– După scanările pe care le-am efectuat, mediul pare favorabil vieţii organice şi pentru că toate condiţiile necesare supravieţuirii sunt îndeplinite, cred că putem renunţa la căştile de protecţie.

– Bine; să le dăm jos.

Cei doi îşi scoaseră căştile, dezvelindu-li-se astfel chipurile plăcute, tinereşti, umanoide.

– Acest loc pare a fi locuit, spuse unul dintre cei doi, care părea a fi o „ea”, frumoasă, roşcată, cu părul lung, ochii căprui.

– Da; de nişte fiinţe imense, lipsite de inteligenţă, o completă celălalt, „el”, şaten, cu ochii albaştri.

– Nu doar de acelea! protestă ea. Priveşte! îl îndemnă, înmânându-i un binoclu performant, profesional.

– Aaa… murmură el, zărind fiinţele umanoide, ascunse prin tufişuri.

– Ăştia par inteligenţi, remarcă ea.

– Poate, păru el mai rezervat în aprecieri. Crezi că au şanse să evolueze în timp, să dezvolte o civilizaţie modernă?

– N-ar fi exclus, rosti ea. Par potriviţi pentru aşa ceva, nu doar datorită formei lor, familiară nouă.

– S-ar putea să ai dreptate, deşi nu sunt convins de acest lucru.

– Ar trebui… Ştii bine că eu nu greşesc când e vorba despre aşa ceva.

– Ştiu, replică el îngândurat, privind-o fix, insistent. Bine, atunci să anunţăm această descoperire. Sper să merite efortul.

– Sigur merită! întări ea, foarte sigură că nu greşea, că ar avea dreptate.

– Ce planetă o fi asta? întrebă el.

– Nu cred să fi fost identificată până acum, deci, e puţin probabil să aibă o denumire.

– Atunci, poate că-i vom atribui noi una, zise el, îngândurat.

– E cam mult uscat pe aici, după toate aparenţele, constată ea. Şi sunt multe vieţuitoare terestre.

– În cazul ăsta, să-i zicem Pământ, decise el.

– Terra… aprobă ea, cu entuziasm.

– Terra; nu-i rău! Bine, acceptă el, continuând: Deci, e a treia planetă a acestui sistem, iar steaua centrală…

– Şi aceea e necunoscută, îl completă ea. Dar din observaţiile mele, am remarcat că e o stea modestă, de dimensiune medie, destul de tânără, cu o activitate nu foarte impresionantă.

– Să-i zicem…

– Soare! îl întrerupse ea, cu această propunere.

– Fie, rosti el, notându-şi pe un carneţel noile denumiri, pe care, pentru siguranţă, le trecu şi-n memoria unui micuţ dispozitiv portabil, pe care-l avea la îndemână, asupra lui. Iar galaxia asta…

– E o galaxie spirală nu foarte mare, cu un număr mediu de stele, îl completă ea.

– Şi presupun că nici asta n-are încă o denumire proprie, replică el.

– Evident, nu!

– Deci, tot noi îi vom pune una, concluzionă el. Hai, să te aud! Ceva propuneri, în acest sens?

– Din depărtare pare ca un drum albicios, zise ea, iar după un timp de gândire, propuse: Deci, să-i spunem Calea… Lactee!

– Calea Lactee?! rosti el, întrebător, uimit. Ciudat! aprecie el noua denumire, pe care şi-o notă, acceptând-o ca valabilă: Aşa să fie! N-am nimic împotrivă. Deci, am descoperit un loc straniu, nou, dar interesant, fiind populat de mai multe feluri de creaturi, un loc despre a cărui existenţă nu se ştia nimic până-n momentul în care am ajuns noi aici, absolut întâmplător. Nu-i deloc rău!

– Întâmplător?! Cum, adică?! se revoltă ea. Nu eu am propus oare să pornim în această direcţie? Vezi, în final s-a dovedit că am avut dreptate şi n-avem ce regreta că am venit până aici, deşi tu nu prea doreai să-mi dai ascultare.

– Aş… murmură el şoptit.

– Şi atunci? Le vom propune celor din Consiliul Suprem, când ne vom întoarce acasă, să protejăm aceste creaturi ce par a dispune de inteligenţă? îşi întrebă ea colegul, adăugând: E de datoria noastră să apărăm asemenea fiinţe, care dispun de un anumit potenţial…

– Bine, le vom spune. Asta doar pentru că supravieţuirea lor pare pusă sub semnul întrebării, fiind o veşnică luptă cu acele creaturi mult mai puternice decât ei.

– Deci, merită să fie ajutaţi.

– Probabil, murmură el, cu indiferenţă.

– Mă bucur că eşti de acord cu mine, surâse ea, privindu-l ştrengăreşte.

– Mda; desigur… Cum altfel?! bombăni el nemulţumit, ceva ce ea nu reuşi să desluşească.

– Ce-ai spus? întrebă ea.

– Nimic important, declară el, renunţând la a se contrazice inutil cu colega lui.

– Şi acum? Ce facem? se interesă ea.

– Păi… Cred că putem pleca, presupuse el, justificând această hotărâre: Am descoperit acest loc, l-am identificat, i-am atribuit o denumire prin care să poată fi recunoscut, am constatat că merită interesul nostru şi efortul de a oferi protecţie acestor creaturi ce dispun de o inteligenţă primitivă şi cred că e suficient, pe moment. Ne putem continua călătoria, poate vom reuşi să mai descoperim ceva interesant.

– Ai dreptate, rosti ea aprobator, adăugând: Atunci, hai! Să mergem! N-are rost să mai întârziem în zonă. Vom reveni în curând, cu toate cele necesare.

– Bine. Să mergem! nu se împotrivi el şi amândoi reintrară în navă, care se şi înălţă brusc, dispărând la fel de repede cum sosise.

Dinozaurii nu reveniră mult timp după acest „incident” în locul cu pricina, în care staţionase pentru scurt timp straniul obiect „căzut din cer”, dar oamenii primitivi se apropiară de cercul pârlit, mirosind locul şi înclinându-se până la pământ, supuşi, mult timp după aceea, aducând daruri şi ofrande în acel loc, pentru a le mulţumi fiinţelor superioare care-i vizitaseră, sperând că respectivii vor reveni, spre locul cu pricina dezvoltându-se un adevărat pelerinaj al hominizilor, dispuşi să înfrunte toate pericolele pe care le întâmpinau până a ajunge acolo, chiar cu preţul vieţii lor, doar pentru a-şi mulţumi idolii şi a-i determina să-i mai viziteze, ridicându-le chiar şi stranii statui din lemn sau de piatră, încercând să modeleze chipul idolilor cât mai aproape de realitate.

După ce le prezentaseră celor din Consiliul Suprem locul descoperit, cei doi primiseră aprobarea de a proteja creaturile observate, pe care le considerau cât de cât inteligente. Porniră degrabă, fără întârziere, spre planeta descoperită de ei, dar când sosiră din nou aici, găsiră totul devastat, distrus complet, deloc asemănător cu ceea ce văzuseră prima oară.

Ce se întâmplase, oare? Un asteroid uriaş, de vreo 10 km diametru, lovise între timp planeta, efectele impactului fiind devastatoare, de lungă durată, pe întreaga suprafaţă a planetei, conducând la dispariţia vegetaţiei, dar şi a creaturilor pe care le văzuseră. Dezolaţi după această tristă constatare, se întoarseră acasă, pe planeta lor, spunându-le celor din Consiliul Suprem că nu mai puteau proteja nimic, fiindcă nici o fiinţă vie nu scăpase teafără în urma unui accident de mari proporţii, survenit în lipsa lor.

65 de milioane de ani mai târziu, în timpul Neogenului (ultima perioadă a Neozoicului, următoarea eră după Mezozoic), natura dădea o nouă şansă creaturilor umanoide, prin apariţia primilor oameni de Neanderthal, a primilor Homo Erectus şi Homo Sapiens, fără a mai fi nevoie ca aceştia să fie protejaţi de o altă civilizaţie extraterestră avansată, superioară lor, pentru a putea evolua nestingheriţi, nemaifiind nevoiţi să lupte pentru supremaţie cu creaturi de genul dinozaurilor, imposibil de depăşit, datorită dimensiunilor şi ferocităţii lor.

Mult mai târziu, în secolele XVIII, XIX, XX, XXI, oamenii moderni au descoperit scheletele fosilizate ale unor creaturi imense, nişte adevăraţi monştri, născociţi parcă de imaginaţia bolnavă a unora, reptile preistorice dintr-o eră geologică demult apusă, Mezozoicul, împărţită în trei mari perioade reprezentative: Triasic, Jurasic şi Cretacic. Paleontologii moderni au descoperit multe urme ale existenţei acelor creaturi, clasificând numeroase specii de dinozauri şi formulând o sumedenie de ipoteze, care de care mai fanteziste, referitoare la dispariţia bruscă şi totală a acelor creaturi, la sfârşitul Cretacicului, cu 65 de milioane de ani în urmă.

Teoria cea mai apropiată de adevăr şi cea mai des vehiculată printre oamenii de ştiinţă susţinea faptul că un asteroid uriaş lovise în trecut Terra, provocând daune ireparabile şi conducând astfel la extincţia giganţilor acelor vremuri, dinozaurii.

În favoarea teoriei erau prezentate câteva argumente greu de înlăturat: craterul de impact, vechi de 65 de milioane de ani, destul de mare pentru a se fi format în urma lovirii cu un asteroid de dimensiunile corespunzătoare şi stratul de iridiu, un element rar întâlnit pe Terra, însă prezent în cantităţi mari în comete şi meteoriţi, depus în sedimentele din graniţa KT, ce delimita două ere geologice, Mezozoicul de Neozoic şi Cretacicul (ultima perioadă a Mezozoicului) de Terţiar (prima perioadă a Neozoicului).

Existenţa dinozaurilor devenise o realitate certă, incontestabilă, dovezile ce sprijineau această existenţă fiind prea multe şi evidente. Dar nimeni nu reuşise să-şi dea seama că printre aceşti giganţi, contemporani cu ei, existase şi o specie primitivă de hominizi, care avuseseră parte de un trai foarte dificil, urmele existenţei acestora fiind definitiv şterse.

Natura însă nu-i uitase definitiv, dându-le şansa reabilitării, ADN-ul păstrând ceva din caracterul lor şi-n omul modern, care, fără a-şi da seama de ce, încă se mai supune unor entităţi superioare, păstrând şi unele dintre vechile obiceiuri ale acelor primitivi, ca pelerinajul în locuri sfinte, aducerea de daruri şi ofrande, ridicarea statuilor, lupta pentru supravieţuire etc. Să fi fost oare acei oameni primitivi, contemporani cu dinozaurii, strămoşii omului modern, veriga lipsă din lanţul evoluţiei?!

Şi nimeni nu ştie că am putea afirma, fără a greşi, că omul chiar a umblat vreodată alături de dinozauri…