Timpul celor fără timp - Lilioara

În clipele de contemplare, pare-mi-se că pierd din timp, fără vreo anume realizare şi tocmai m-am hotărât să neglijez acest aspect.

Astăzi se numeşte, lumina...”

Poate nu am stăpânire deplină asupra nici unuia dintre atributele legate de timp sau poate nu este bine de ştiut. În tăcerile dorite sau intenţionat impuse, trebuie pus ceasornicul să măsoare destrămarea. Nemernicul nu are limită şi ticăie sincopat şi plin de sine, ca şi cum firul vremii numai de el depinde.

Eu ştiu că nu-mi este suficient, ori câte timpuri mi s-ar da.

Un timp al trăirilor în neliniştea aşteptărilor, topeşte şi reînvie orice om normal şi poţi spune că eşti altfel?

- Ce spui? Unde ţi-ai pus cană cu vin, unde-ţi este părerea de rău pentru că ieri, nu ştii ce ai făcut?

- Bine că eşti tu cu memorie!

Azi mi-am luat liber de la timp şi o să mă învârt în cercuri, pătrate sau romburi, numai ca să scap de lehametea asta devenită cronică.

- Nu se cunoaşte motivul?

- Nu vrei să spui, înţeleg!

În orice caz, frământarea este inutilă, cred.

Ar fi bine de făcut precizarea privind fenomenul, întrucât orice petrecere odată începută, declanşează trezirea la cugetare, înainte sau după, important este că se va întâmpla ceva.

În timp ce vremea vremuieşte, pe lângă mine trec oameni grăbindu-se cine ştie unde. Mintea mea, împarte în mii de alte părticele viaţa celor de lângă mine, fiecare cu particularităţile ei, iar inima îmi uneşte ceea ce mintea nu are capacitatea să o facă.

Îngrijorarea mi se vede pe faţă. Nu vreau să cred că atâţia ochii par trişti sau chiar sunt, că atâtea mâini de neputinţe apăsătoare, se frâng şi se tot frâng, cum atâtea inimi sunt îndurerate dintr-o mie de motive, iar posibilitatea de a fi tratate, nu mai există.

- De ce să treci prin atâtea probe, dacă ştii că te vor doborî?

- Păi, eu vreau aşa ceva? Şi la urma urmei, nu vreau să mă doboare nimic!

În parcul din mijlocul oraşului, pe bănci de lemn, şlefuite doar de vânt, stau doamnele mele altădată cochete şi preafrumoase.

Este înaintea Paştelui şi aceste întâlniri fie ele şi întâmplătoare, fac bine oricăror prietene.

Flecăreala asta uneori parcă intrată în rutină, mai dă curaj bătuţilor de soartă. Mă fac că nu văd sacourile ponosite de atâta vreme, pantofii scofâlciţi şi scăpaţi de pe calapod şi nici genţile altădată după ultima modă. Din când în când, privirile le cad pe mine sau poate pe... nu ştiu! Soarele pe mine mă încălzeşte prea tare, pe ele aproape deloc. O mână numai piele şi os, scoate o batistă albă floare, cum spunea mama mea şi îşi şterge ochii încă albaştri.

- Doamne, de ce? Îmi înfund un nod, apoi altul şi din ce în ce mai des, până când, nu mai pot. La urma urmei, am ochelari de soare şi stau singură pe bancă. Mă năpădesc amintiri de tot felul şi parcă şi ceva în plus. Nici în parc nu mai pot sta, nici aici nu mai pot vedea lumea aşa cum ar trebuie să fie, sănătoasă şi frumoasă. Vreau să cred că realitatea asta, de aici şi de acuma, este o iluzie, dar este posibil ca să fie atât de insuportabilă pentru unii? Realitatea mea îmi este acceptabilă, dar nu am şaptezeci de ani, îmi este şi frumoasă şi sănătoasă, pentru că pot, dar astăzi mi s-a părut altceva.

M-aş certa cu nu ştiu cine, dar mi-e frică de plâns şi mi-aş fi propriul meu călău.

Cred că Mark Twain spunea că toţi cei care sunt bogaţi au convingerea că oamenii săraci sunt fericiţi, dar aceasta nu este cu nimic mai stupidă decât convingerea celor săraci că oamenii bogaţi sunt.

Extremele pe acest criteriu la noi, este scenă de film horror. Nu trebuie să faci analize sociologice şi sondaje sofisticate, ci doar să mergi pe stradă. Nu ştiu dacă un timp, voi mai merge în parc. Nu ştiu nici pe unde aş putea merge, numai să nu mai văd atâtea oameni topiţi de necazuri, aplecaţi asupra miilor de supărări şi gânduri grele.

- Realitatea supremă se numeşte iubire... trebuia să spun asta acum?

Să ignorăm că tristeţile ne pot trezi la realitate!

- Se poate?

Şi totuşi, nu ai cum să nu vezi realitatea!