Taichichi Yamada - "Îmi plac lucrurile frumoase" - Stomff Andrei Aurel

TAICHICHI YAMADA – „ÎMI PLAC LUCRURILE FRUMOASE”

Pe la începutul anilor ’80 ai secolului trecut, România se afla într-o enormă activitate de construcţii de toate felurile. Construiam blocuri, nave maritime de mare tonaj, pescadoare, autoturisme, strunguri carusel şi câte altele. Iar toate aceste construcţii necesitau un mare consum de metal. Evident, pe lângă fier beton şi plasă sudată era nevoie şi de metale înalt aliate pe care în cea mai mare parte trebuia să le importăm. Importul de metale speciale se organizase treptat încă de prin 1960. Cam atunci venise în România pentru prima dată Taichichi Yamada, un japonez care vorbea româneşte atunci când l-am cunoscut, cunoştea bine ţara noastră şi, chiar dacă pare un pic forţat, o iubea.
L-am întâlnit pe Yamada în 1983. Era aşteptat să vină la Bucureşti, unde stătea cel puţin 5-6 luni pe an, ca reprezentant al firmei Mitsui Co. Poate nu i-aş fi dat atenţie imediat dar unul dintre colegii mei, pregătindu-se să îl întâmpine şi ştiind că mă pricep oarecum la obiectele de artă, mi-a spus că urma să îi propună un troc, oferindu-i un vas de ceramică pictată pe care mi l-a arătat imediat, înalt de vreo 40 de cm şi nu mai vechi de 50-60 de ani, în schimbul căruia voia să îi ceară o paletă de tenis de masa profesională pentru fiica lui, practicantă cu rezultate deosebite a acestui sport.
E greu să vi-l descriu pe Yamada dar e uşor să vă închipuiţi un japonez carea părea să zâmbească tot timpul, vorbind româneşte uluitor de bine, mişcându-se iute, mereu grăbit şi mereu gata să ajute pe oricine, aşa cum am aflat destul de repede. A sosit la ora anunţată din timp, coborând dintr-un Mercedes 500 SEL, model rarisim în Bucureşti la acea vreme. În 5 minute era deja în apartamentul lui atât el cât şi bagajele imense pe care şoferul i le dusese imediat sus.
Am fost prezent la perfectarea trocului. A luat vasul în mână, l-a privit aparent fără niciun interes şi a întrebat direct ce se doreşte în schimbul lui. A fost vădit surprins pentru faptul că nu i se cere o sumă oarecare ci o paletă de tenis de masa dar nu a comentat în niciun fel, promiţând pur şi simplu ca la următoarea sosire în ţară, îi va aduce obiectul dorit. Apoi a luat vasul, l-a aşezat într-un colţ al sufrageriei din apartamentul de hotel în care locuia, apoi a început să îmi expună dorinţele lui privind şederea în Bucureşti în următoarea perioadă. Mi-am notat totul conştiincios, de altfel cererile lui fiind extraordinar de modeste raportat la poziţia socială pe care o avea şi pe care o cunoşteam în parte întrucât mi se spusese că este unul dintre cei puţin care aveau acces la cabinetele 1 şi 2 din Comitetul Central, oricând, fiind nevoie numai să dea un telefon pentru a se programa. Mi se recomandase să facem tot ce se poate ca să nu existe motive de supărare din partea lui Yamada.Ne-am despărţit după un dialog scurt.
Ne întâlnim mâine seară şi stăm mai mult de vorbă atunci, mi-a zis politicos şi în semn de încheiere a întrevederii.
Perfect. Între timp, dacă aveţi orice problemă care necesită o rezolvare urgenţă, vă rog să mă căutaţi indiferent de oră.
În ziua următoare a venit conducându-şi singur maşina de la biroul ce îl avea la Intercontinental, pe cele câteva sute de metrii care despărţeau cel mai mare hotel din Bucureşti de locul de cazare preferat de Yamada. Maşina personală era o Dacie 1300 din prima generaţie, vopsită în verde mătuit de vreme şi pe care nu ai fi dat mare lucru dacă ai fi dorit să îţi cumperi un autoturism. Îl aşteptasem destul de nerăbdător şi oarecum îngrijorat de faptul că aş putea să nu mă descurc suficient de bine în relaţia cu el. Stăteam pe un fotoliu şi citeam mai mult sau mai puţin atent un ziar, dorind să par relaxat.
Hai, hai cu mine, mi-a zis cu vocea lui inconfundabilă rostind cuvintele sacadat şi în acelaşi timp lipite unul de celălalt.
L-am urmat imediat în apartamentul lui, unde m-a invitat să iau loc şi să îl aştept câteva minute.
A revenit mişcându-se iute sau cel puţin aşa mi se părea mie, neobişnuit fiind cu felul de a fi al japonezilor. Aducea un platou cu nişte cerculeţe mici ce păreau a fi inele decupate din picioruşe de ciupercă, cu un sos ciudat colorat, uleios şi puţin atractiv pentru papilele mele gustative.
Serveşte, serveşte! Sunt bune, sunt bune! Spuse zâmbind pentru că se citea probabil pe faţa mea cât de mult doream să le ating.
Nu prea ştiu cum se mănâncă aşa ceva şi mai ales nu ştiu ce sunt! Am spus vădit încurcat.
Gustă. Nu sunt aşa bune ca micicei voştri (nu reuşea să rostească mititei) dar sunt foarte hrănitoare.
Am gustat cu teamă un ineluş peste care Yamada trântise nişte sos iute. Mi s-a părut a fi un fel de carne, bună la gust deşi un pic prea iute.
Bine, am gustat dar ce sunt astea.? Am întrebat.
Nu ştiu să îţi spun în limba romană. În Canada se prind peşti de rău, li se scot muşchii de la înotătoare, se feliază şi se fac conserve mici şi scumpe.
Presupun că ar trebui să se facă o conservă din 10 peşti, am zis eu neîncrezător. E poveste!
Nu ştiu din câţi peşti se face dar hai să îţi arăt conserva.
M-a dus în camera cealaltă, unde una dintre valizele lui imense era larg deschisă lăsând să se vadă de ce părea atât de grea când o cărase şoferul. Era plină cu zeci de cutii de conserve diverse, majoritatea cu etichete scrise în japoneză. Din maldărul acela, Yamada a ales o cutie un pic mai mare decât un ceas de buzunar pe care textul japonez era dublat de unul în limba franceză pe care îl înţelegeam uşor. „Muşchi de înotătoare de crap canadian feliat manual.” Alături era şi o etichetă de preţ. O citeam şi nu îmi venea să cred. O cutiuţă din aceea costa 120 de dolari probabil canadieni. Orice fel de dolari ar fi fost, era oricum enorm. Eu câştigam atunci cam 300 de dolari SUA într-o lună. Nu cred că aş fi putut trăi cu două cutii şi jumătate de muşchiuleţ feliat manual!
E foarte interesant meniul acesta dar eu sunt mai tradiţionalist şi aş prefera "micicei” noştri.
Şi eu îi prefer atunci când sunt aici şi are cine să mi-i facă. Dar când vin târziu şi nu am apucat să mănânc, îmi pregătesc excelente conserve aduse de acasă. Petrica e aici?
Pronunţa Petrica, neştiind să pronunţe a-ul nostru. L-am privit mirat. Petrică era mecanicul nostru, fără o pregătire teoretică extraordinar de îndelungată şi bogată dar cu o pregătire de viaţă cu care depăşea pe mulţi şcoliţi ai vremii. Şi experienţa de viaţă îi mai era dublată şi de o inteligenţă absolut sclipitoare. Era un personaj!
De ce aveţi treabă cu el? Am întrebat curios.
Să-i spun ce vreau să mănânc mâine seară.
Păi de ce trebuie să îi spuneţi lui? Spuneţi ce doriţi şi le găsiţi pregătite.
Nu, nu! Petrica face mâncare la mine.
Se enervase uşor şi nu mai ordona bine cuvintele. Nu avea rost să îl contrazic. Urma să mă lămuresc mai târziu, vorbind cu Petrică. Era cea mai simplă cale de a afla despre ce e vorba. Şi m-am lămurit rapid, după numai vreo oră. Petrică era mecanic de întreţinere pe stat şi om bun la toate în rest. Petrică era însă şi un bucătar extraordinar. Nu ştiu unde învăţase toate şmecheriile unei bucătarii cu produse absolut deosebite ca gust şi înfăţişare. Aproape 17 ani am profitat ades de măiestria lui, fiindu-mi mai drag să mănânc pe un colţ de masă în atelierul mecanic decât în restaurantul hotelului ori în biroul meu.
Ok, cum doriţi dumneavoastră. Îl voi trimite imediat să vorbiţi cu el.
Bine, bine. Mai stai să mai vorbim.
Sunt la dispoziţia dumneavoastră şi vă ascult cu atenţie. Mai ales că vorbiţi româneşte atât de bine, am găsit eu de cuviinţă să îl complimentez.
Eu româneşte mult vorbesc mulţi ani, se grăbi să spună mâncând unele cuvinte şi bălmăjind topică.
Adică? Am încercat să îl fac să povestească mai mult. Şi a început să povestească, tot mâncând unele cuvinte, dar enunţând suficient de clar:
Eu făcut facultate la Moscova. Metalurgie. Tata vrut să învăţ ce ştiau ruşii. Am stat acolo 7 ani şi devenit comunist. Tata când ştiut, dezmoştenit. Eu angajat Mitsui, primit bani de la unchi de tata (presupun că era vorba de un unchi, frate al tatălui său), însurat cu femeie bogată. Muncit mult şi câştigat bine. Strâns 100.000 dolari vrut un milion, strâns un milion vrut zece. Acum acţionar mare şi administraţie Mitsui.
Se citea probabil pe faţa mea curiozitatea, aşa că a continuat:
1963 venit România prima dată. Aveam ofertă metale speciale. Reuşit repede, vorbeam ruseşte. Deschis birou Bucureşti şi stat aici mult fiecare an. Făcut bune afaceri, câştigat mult bani, cumpărat România lucruri frumoase, Grigorescu mult. Am convins Mitsui cumpere Grigorescu, Mitsui acum cel mai mare colecţionar, 80 Grigorescu. Eu 7 Grigorescu. Eu mare colecţionar.
S-a ridicat brusc, a mers să deschidă o altă valiză şi m-a chemat acolo. A început să scoată pachete bine ambalate şi care păreau evident fragile. Le despachetă pe rând şi mi le arată.
Eu venit acum Viena. Acolo cumpărat multe lucruri frumoase! Place la tine.
Îmi arată o carafă de bere Meissen, probabil de pe la 1700, minunat pictată şi în stare absolut perfectă.
Ţine, mângâie, caldă.
Într-adevăr merita mângâiată. Înaltă de vreo 20-25 de cm. cu un capac din porţelan la fel de bogat pictat ca şi restul carafei, cu partea metalică impecabil cizelată deşi era din metal comun, întregul era fără îndoială o bijuterie.
Cât a costat? Am întrebat curios.
20.000 shilling. Frumos nu?
Ce înseamnă în dolari?
Cred 2000.
2000 înseamnă 50 de mii de lei. Destul de scump!
Ai tu ieftin? Voi aici multe obiecte frumoase, eu nu pot cumpăr. Nu am timp merge la consignaţie.
Părea a fi o ocazie incredibilă. Aveam acasă o mulţime de lucruri de mare valoare pe care nu aş fi putut niciodată să le valorific la preţuri suficient de apropiate de cele de afară. În plus, aveam o legătură foarte strânsă cu unul dintre cei mai deştepţi oameni pe care i-am cunoscut, un avocat pe nume Puiu Bogza, extraordinar de bogat. Mama era prietenă apropiată a familiei acestuia. La Puiu Bogza toată lumea aducea obiecte de preţ de toate felurile pentru a le vinde. Părea o oportunitate rarisimă, dar trebuia să o gestionez cu mare atenţie.
Şi ce anume v-ar interesa? Am început să tatonez.
România ţara mea a doua. Eu iubesc mult lucrurile frumoase. România plină lucruri frumoase, natură şi vitrine şi femei. Soţia mea bogată scândură de călcat, aici femei foarte frumos construit.
Ce înseamnă scândură de călcat? Am întrebat total nedumerit.
Aşa, aşa, zise şi începu să îşi mângâie pieptul cu viteză în sus şi în jos.
Mi-au trebuit câteva secunde ca să înţeleg ce vrea să spună.
Adică nu are sâni suficient de mari?
Da, da. Scândură, zise iar apăsat şi începu să mângâie masa de sufragerie la care stăteam. Nu ţâţe, nu ţâţe.
Am bătut uşor în retragere.
Yamada, cu sânii nu pot să te ajut. Dacă vrei însă lucruri frumoase, pictură, porţelan, sticlărie, argintărie, bijuterii, din astea pot să îţi aduc să îţi alegi ce îţi place şi ne înţelegem la preţ.
Nu, nu, eu sâni singur. Am. Iau Austria curând.
Ce iei în Austria curând. Nu înţeleg ce spui.
Eu fata cu sâni iau Austria curând. Cumpărat la guvern familia şi ea. Curând pleca Viena.
Oricât de pregătit eram cu privire la posibilităţile lui de acces la uşi înalte, îmi părea un pic forţat să accept că a cumpărat o familie pe care să o ducă în Austria. Oricum, trebuia să fiu foarte precaut pentru că tocmai mă hotărâsem să îi aduc să vadă o plafonieră Galle de 75-80 de cm diametru, impecabilă, pe care Puiu Bogza se chinuia să o valorifice. Voia 80.000 de lei pe ea şi bănuiam că pot cere mai mult dacă pe cana Meissen Yamada dăduse mai mult de jumătate. Dar oare era interesantă pentru el şi cum naiba ar fi putut pleca cu ea din România. M-am hotărât să testez terenul.
Crezi că te-ar interesa o plafonieră?, şi am continuat să îi descriu bijuteria pe care o aveam în vedere. E destul de mare şi nu ştiu cum ai putea să o iei din România.
Eu nu controlat vamă niciodată din 1970. Eu adus donaţii inundaţii 2,8 milion dolari. Eu persoană importantă aici. Aduce-mi să văd. Eu plătesc imediat.
Ne-am despărţit, eu cu gustul unei conserve care costă cât un salariu iar el, probabil, gândindu-se la ce i-aş putea oferi.
După două zile i-am adus plafoniera. Era absolut superbă şi impecabil păstrată. O împachetasem într-o mie de cârpe şi hârtii moi ca să nu păţească nimic. Când a văzut cât de mare este, se învârtea în jurul meu şi îşi freca mâinile de nerăbdare să o vadă.
Cât preţ, cât preţ?
Mă gândisem intens la cât să cer pe ea şi hotărâsem să cer dublu, adică 160.000 lei. Aşa aveam loc suficient să mă tocmesc.
150.000 de lei, am zis micşorând din start pretenţiile de frică să nu îl sperii.
De acord, de acord! A început să strige cu o nespusă bucurie pe faţă.
Îl priveam uimit şi nu înţelegeam cum poţi să cumperi ceva fără să te tocmeşti. Probabil se va răzgândi în zilele următoare dar asta este. Am încercat!
Lasă aici la mine. Eu dau acum 50.000 lei şi mâine dau restul.
Merită riscul aşa că nici măcar nu am discutat. Am început să o împachetez dar după primele mişcări m-a oprit cu un gest ferm.
Lasă descoperită. Îmi plac lucrurile frumoase. Vreau mă bucur de ea.
O las cum vrei dar rişti să o loveşti şi să se spargă.
Ah, ah, ah. Eu la Tokio subsol colecţie Galle sticlă Franţa multă. Daum Nancy, Charder, Walter Nancy. Eu cel mai mare colecţionar sticlă din Japonia.
În ţara cutremurelor te-ai apucat să colecţionezi sticlă?
Da, sticla caldă, umană, fină.
Eu în locul tău aş fi colecţionat obiecte de argint. Dacă pică pe podea cel mult se îndoaie.
O, tu prost gust. Metal rece, aspru.
Tu vorbeşti care eşti metalurg? Când îl topeşti nu e la fel de cald ca şi sticlă topită?
O, tu nu înţelegi nimici. Nimici, nimici.
Şi cum îţi păstrezi tu colecţia în Japonia.
Eu nebun. Am Tokio casa cu parc 18.000 mp. Ştii cât costă mp de teren la Tokio? Nu ştii. Multe miliarde yeni. Multe, multe miliarde. Am subsol mare ca Hitler făcut bine rezistă cutremur. Colecţia am pus în boxe cu căptuşeala special, moale, nu zgârie şi protect.
E clar că o ai numai ca să ştii că o ai. Dacă o ţii împachetată cum te bucuri de ea.? Cum le vezi, cum le mângâi cu privirea?
De când îmi dăduse banii, se apucase să bea whisky cu temei. Îşi turna pe fundul paharului, apoi umplea cu ghiaţă şi dădea pe gât. Era din ce în ce mai euforic.
Tu tâmpit, nu înţelege. Eu ştiu fiecare şi văd în minte.
Se opri brusc şi se aşeză mai bine pe fotoliu. A tăcut preţ de câteva clipe, uitându-se la mine sau prin mine.
Eu cer pe tine 6 luni la Japonia. Tu deştept faci catalog colecţie Yamada. Eu mâine cer pe tine.
Doamne, ce mi-ar fi plăcut. Dar nici nu îndrăzneam să mă gândesc la reacţia şefilor mei la o asemenea cerere. Nici nu îmi dădeam seama cum ar fi putut să o facă. Dar, dacă a cumpărat o iubită cu familie cu tot să o ducă la Viena, de ce nu m-ar împrumuta şi pe mine 6 luni? Ar fi fost frumos dar nu se potrivea cu situaţia mea. De loc!
Yamada, mai bine lasă. Aşteaptă întâi să îţi aduc alte obiecte şi după ce se mai adună la colecţie, facem catalogul, am zis pentru a-l tempera puţin.
Tu tâmpit, tâmpit, tâmpit. Eu bătrân, tu tânăr. Eu nu pot aştept mult, tu poţi aştept dar Yamada nu e.
Lasă că nu eşti aşa de bătrân şi mai vorbim peste o vreme. Mi-ar plăcea să văd Japonia dar nu e momentul potrivit. Pe de altă parte abia ţi-ai cumpărat iubita şi nu e cazul să mai faci valuri.
Eu nu ocean – a preluat din zbor partea cu valurile – dar puternic ca val mare. Eu mâine merg Cesescu şi împrumut pe tine 6 luni.
Deja devenea groasă treaba. Trebuia să îl temperez cumva. Tot ce mi-aş fi dorit era să ajungă povestea mea pe masă la cabinetul 1. Cine ştie pe unde m-ar fi uitat, izolat să nu mai dau şi altora idei.
Taichici, ascultă la mine pentru că eu nu vorbesc degeaba. Mai bine mai stau aici. Am o grămadă de Galleuri şi alte mărci care îţi plac, am porţelanuri rare. Nici nu îţi imaginezi ce ai putea să ratezi dacă plec acum! Mai bine continuăm colaborarea noastră, îmi aduci mâine diferenţa de bani şi eu îţi aduc alte frumuseţi.
Mai ai? Mai ai? Câte ai? Vreau toate.
Încet, nu te grăbi. Mâine îţi aduc altceva frumos.
Bine, bine, atunci împrumut anul care vine.
Ok, discutăm la anul.
Eram chiar fericit. Făcusem o afacere uriaşă şi aveam perspective superbe să îi vând o mulţime de alte lucruri, la preţuri excelente. Iar, dacă în viitor se mă schimbă situaţia, poate mă alegeam şi cu o vizită la Tokio. Deocamdată şi excursiile în ţările socialiste erau suficiente pentru mine.
Când m-am dus, după câteva ore la Puiu şi i-am dat cei 50.000 pe care îi încasasem, nu-i venea să creadă.
Cui naiba ai reuşit să vinzi imensitatea aia?
Are vreo importanţă? Mai bine aţi scotoci să îmi mai daţi ceva sticle franţuzeşti. Mâine vin cu diferenţa şi vreau altceva.
Măi dar ce client aşa de bun plătitor ai? A apărut un nou doctor Arsenie?
Doctor nu e sigur dar bani are suficienţi. Vreau ceva spectaculos că să încheg prietenia mea comercială cu el.
Când te duci să iei diferenţa?
Mâine seară vin cu restul.
Atunci să îţi mai dau ceva rarisim.
S-a ridicat şi s-a dus la un cufăr din care adesea scotea minuni pe care le oferea spre vânzare. A ridicat capacul şi a scos o cutie ceva mai mare decât o cutie de pantofi pe care mi-a întins-o şi mi-a făcut semn să o pun pe masă. Apoi s-a aplecat din nou şi a scos încă un pachet asemănător.
Le vreau pe rând ca să pot să încasez banii.
Astea nu se dau decât împreună, a zis începând să desfacă prima cutie şi punând pe masă o veioză cu corpul sferic, cam cât o mingie de polo, şi cu abat jour având acelaşi model, de forma unei pălării vietnameze.
A pus-o pe masă cu grijă şi a alimentat-o la un prelungitor din apropiere. Când a aprins-o, am avut ocazia să văd probabil cea mai frumoasă culoare roz irizat iar pe acest fond erau desenate scene preluate probabil de pe stampe japoneze. Pălăria avea şi ea acelaşi tip de scene. A desfăcut şi al doilea pachet din care i-a scos perechea. Amândouă erau în perfectă stare şi eram sigur că ar fi fost greu să găseşti ceva la fel de frumos. Probabil că aveau un preţ imens. Aveam acces la tot felul de cataloage de la licitaţiile marilor case din vest şi nu văzusem niciodată o pereche de veioze. Câte una erau ceva obişnuit, toate frumoase dar singure. Aici, aveam în faţă o pereche şi îmi imaginam cum ar sta pe noptierele unui pat, într-un dormitor aranjat cu mult bun gust. Trebuie să fi fost o minunăţie iar foştii proprietari probabil că s-au despărţit greu de ele.
Superbe dar cât costă aşa ceva? Mă aşteptam să spună o sumă mare dar eram curios cât de mare va fi.
La vârsta mea, spuse Puiu Bogza, nu am văzut decât această pereche. Nici nu cred că voi mai vedea alta. Dar am cumpărat-o de mult şi cât a stat la mine a avut preţul când mult mai mic decât am dat eu, când mult mai mare dar nu am avut cui să vând aşa ceva. Dacă iei 50.000 de lei, e foarte bine.
Să le împachetăm şi le iau acum. Ştiam că nu se pune problema încrederii în faptul că nu fug cu ele. Puiu Bogza era un fel de mentor al meu in foarte multe directii dar mai ales în ceea ce priveşte afacerile cu obiecte scumpe.
Ia-le şi vino cu banii. Nu-ţi face griji că îţi fac rost de câte astfel de lucruri vrei şi vrea omul tău să cumpere.
E o promisiune perfectă pentru mine.
A doua zi, i-am dus lui Yamada şi perechea de veioze pe care, cu tupeu, i-am cerut 120.000 de lei.
Era extaziat când le-am despachetat şi la început, nu avea curaj să le atingă. Când am aprins amândouă veiozele şi a putut să vadă cât de frumos arătau scenele cu care erau împodobite, parcă nu mai avea grai. Le mângâia când cu privirea când cu palmele deschise larg, de parcă ar fi mângâiat un trup de femeie.
Da, le iau. Dau banii când vin data viitoare. Nu dau acum o parte şi restul atunci.
A scos din servieta lui un calup de 10 pachete de câte 10.000 de lei şi a continuat să caute. A mai găsit un plic gros şi greu din care mai scos încă 40.000 de lei şi mi i-a întins de parcă i-ar fi fost frică să nu mă răzgândesc.
Asta restul de la ieri şi asta avans la azi. Nu face griji, eu vin şi plătesc tot. Mai caută multe, eu bani mulţi vreau să cumpăr. Mă întorc în cincispezece zile. Nu face griji la Yamada.
Nu-mi fac niciun fel de griji. Sunt sigur că un japonez de felul tău nu ştie să păcălească un negustor ca mine.
I-am strâns mâna şi am plecat cu maldărul de bani sub braţ, învelit strategic într-un ziar japonez. Noroc cu Dumnezeul meu care m-a ferit de vreo întâlnire neplăcută.
Aveam suficienţi bani să plătesc şi veiozele şi îmi rămânea în numai două zile, o sumă cam cât valoarea unei Dacii 1300. Aşa afacere mai rar. Dar nu atât de rar.
Yamada s-a întors şi a devenit sursa mea de valută. În inconştienţa mea, şi sunt sigur că numai pronia cerească m-a apărat de rău, de la următoarea întâlnire cu el, plăţile s-au făcut numai în valută. Dacă aş avea mintea de acum în condiţiile de atunci, nici nu mi-ar putea trece prin gând să mai merg liniştit pe stradă cu 15-2000 de dolari în buzunar, când pentru 1 dolar găsit asupra unui cetăţean, se forma dosar penal.
Pentru astăzi mă opresc aici, dar despre Yamada vă voi mai povesti cu siguranţă. Nu a fost numai cel mai bun cumpărător al meu ci şi un om de la care am învăţat multe. Yamada a fost singurul care a ştiut să recunoască de la prima vedere un Michel Goupy. Eu, probabil că nici astăzi nu aş putea să spun despre un vas de sticlă colorată că este semnat de acest cvasi necunoscut sticlar fără să îl pipăi pe îndelete.
Oricum, rămâne pe altă dată. Sper ca cerul va fi bun cu mine şi îmi va permite să vă mai povestesc şi alte lucruri. Mie mi se par demne de a fi povestite. Aş vrea să cred că şi vouă.