SOS-ul “Peninsularului“ - Dan Eugen Munteanu

- Ecouri din Diasporă -


Din câte nu-şi mai aminteşte, dar după cum i se povestise, ca şi după câteva acte care l-au însoţit în viaţă, se născuse cu ajutorul unei moaşe într-o zi geroasă a Galaţiului din Ianuarie ’48, în casa părintească, de fapt o locuinţă tip vagon închiriată de la o mătuşă.
Oraşul de provincie, a cărui coastă era udată destul de abundent de lata şi mai puţin albastra Dunăre, i se arăta mai mult prăfuit în zilele aride ale verii de la nord-estul Bărăganului şi care în zilele geroase de iarnă era bântuit deseori de crivăţul siberian cu suflu tăios venit de la marele vecin de alături. Dar şi acum mai păstra în nări mirosul îmbătător şi ameţitor al teilor înfloriţi în mai şi iunie pe strada Domnească, unicul bulevard de atunci, care străbatea oraşul de la Dunăre până la marginea de nord-est a urbei.
Oricum era un oraş destul de mare şi important, mai ales ca vechi port, consemnat încă de primele hărţi ale lumii. Prin Dunăre, în căutarea încă de departe a ieşirii ei la mare, căpătase faimă comercială fiind un loc de negoţ, ca şi o sursă permanentă de peşte proaspăt. Portul dispunea de cheiuri de ancorare pentru încărcarea şi descărcarea vapoarelor de marfă, spre şi dinspre lumea largă, dar şi pentru vasele de pasageri ce se voiau spre alte porturi dunărene…în plus avea şi un şantier pentru reparaţii de vapoare şi ambarcaţiuni de toate genurile.
Şi toate acestea împreună însemnau atunci de fapt sursele principale de existenţă ale localnicilor. Că erau români, evrei, greci, basarabeni, ţigani sau scapeţi, toţi aveau loc în urbe şi trăiau în armonie, cel puţin aşa se vedea şi se simţea din afară, la vremea aceea destul de săracă când el „făcuse ochi”,... adică la puţin timp după un război căruia, mai târziu, nu-i găsise nicio explicaţie logică şi de fapt ca şi multor altora care au urmat după…
Ţara era pe atunci tot proaspăt renăscută şi fusese botezată mai nou cu numele de Republică, iar ca prenume Populară, pe scurt RPR. Aflase că noii „încoronaţi” de atunci îl trimiseseră forţat pe moştenitorul tronului regal, aflat la prima tinereţe, la o plimbare permanentă spre vestul Europei, acolo unde prezenţa lui nu-i mai deranja.
Mai târziu, la primele ore de Geografie văzu pe hartă unde-i era aşezată ţara şi era mândru că aceasta avea aproape toate, dacă nu chiar de toate :
...dealurile şi falnicii Carpaţi, câmpii mănoase, dar şi un Bărăgan,… Dunărea şi celelalte fluviile şi râuri, nu mai spunem de lacuri,…până şi Marea, care deşi „neagră“, i se părea oricum enorm de mare, căci se spunea că ajungea undeva chiar până la turci!
Oricum învăţase că era o ţară continentală, din Sud-estul Europei cu ieşire la mare şi un litoral de peste 200 Km.
Iar la Istorie află repede ce reprezenta trecutul şi învăţă despre cei care în decursul timpurilor însemnaseră ceva pentru ţară, dând viaţă, putere şi culoare acestor plaiuri:... un Burebista, Decebal , Traian, Tepeş, Mihai Viteazu, Bălcescu, Cuza şi alţii...
În schimb despre graniţe, le-a învăţat la geografie mult ajustate, de fapt ciuntite hotărâte, sau pecetluite de alţii în ultima vreme, cum se şi întâmplase mai mult sau mai puţin „diplomatic” după ultimul război...un război disputat aiurea, mai mult cu învinşii, dar şi cu învingătorii...Graniţe cu vecinii , formate din ape, cu Dunărea pe primul loc, apoi Marea, dar şi din mult uscat, căci pământ, luncă, vale, deal sau munte nu ducea lipsă ţara,...oricum graniţe.
În sfârşit au trecut anii, şi el cu ei... Ultimul sfert de secol pe alte plaiuri, mai la vest, acolo pe unde curg Rinul şi Elba, sau mai precis acolo unde Goethe si alţii din neamul lui şi-au avut rădăcinile.
În schimb el ajuns acolo „împins” de alte împrejurări... şi pe care mintea îi refuză acum să şi le mai amintească.
Oricum, după câţiva ani buni, sau răi, se simţi „ca acasă” acolo în ţara care-l adoptase şi unde el găsise cândva un acoperiş de care avea nevoie şi unde luase totul de la început... în suflet şi în sine se împărţea însă acum juma’-juma’, adică în ţara lui a 2a, cea ultimă, care îl adoptase, dar şi în ţara lui a 1a, aici unde se născuse, copilărise, învăţase şi făcuse primii paşi din viaţă şi meserie. Dar aceasta îl făcu să se simtă efectiv mai tare...fără a avea pretenţii de îmbogăţire şi fără a se dori invidiat de nimeni, gândea de multe ori că devenise poate mai bogat ca alţii, având în suflet o ţara a lui de 2 ori, sau mai bine spus, “la puterea a 2 a”, ca la matematică...
...dar şi mai sărac, pentru că tot de multe ori îi rămânea doar dorul de prima, pe care însă şi-l înnăbuşea cu gândul doar că, din păcate acum, nu se putea împărţi în două luntrii.
Dar şi aici, pe lângă pâinea de toate zilele, realităţile vieţii şi mai ales degringolările din ultimul timp, cu mutaţii bolnăvicioase de toate genurile şi schimbări necontrolabile prin care trecea lumea, îi preocupau mintea, căutând permanent explicaţii, şi chiar soluţii...
Urmărise de fapt foarte atent cum, acum mai mult de 25 de ani, bătrâna Europă se zvârcolea în mult aşteptate dureri de naştere ale uneia noi, deşi în tensiunea generală de atunci nimeni nu se aştepta la ceva bun, ...cum marele simpatic Gorbaciov îi grăbise sarcina prin iniţiativa lui de „clonare” democratică, denumită Perestroica, într-un moment când în marele URSS alergiile anti-sovietice şi “borşul” comunist dădeau în clocot, după ce fierseseră împreună cam 70 de ani,... şi cum într-o mult dorită nouă Europă începuseră să apară noi născuţi şi născute, dar şi noi vise, totul într-un tam-tam exaltat şi euforic, vis a vis de o debandadă, haos şi gălăgie produse de cauze şi “scaune” pierdute, dorite si nedorite şi chiar vieţi irosite urmare unor aşa-zise ajutoare NATO cu caracter pseudo-umanitar si multe altele ... Trist, dar adevarat!
Uşor, uşor se percepea acum, dar destul de firav, creşterea gradului de libertate a omului, re-instalarea şi recunoaşterea proprietăţii private, dar şi accesul direct unora mai privilegiaţi la banii de odinioară ai poporului,... iar mai toţi văzură aceste lucruri noi ca fiind bune şi le apreciară ca atare.

Dar aceasta la început,... cândva au început să curgă şi “notele de plată”. Căci pe fondul noilor liberalizări şi dispariţiei graniţelor apăruse tip un tip de neo-colonialism mascat, dar apreciat ca fiind mai de salon şi denumit “cosmetic”: Globalizare. În timp ce la un pol în vechile metropole se îngroşau acerb mai ales profiturile si reapăruseră invidiile si iritaţiile cu iz naţionalist, la celălalt pol, adică în statele şi stătuleţele noi formate sau re-organizate după modelul capitalismului modern se adâncea pauperizarea materială pe fondul trist a unui proces continuu de sărăcire a valorilor etice, morale şi spiritual-culturale în mai toate direcţiile.
Ambalajul de poleială confecţionat în ultimii ani la suprafaţa noilor democraţii apărute nu reuşise să camufleze procesul de mărire a discrepanţei dintre bogăţie şi sărăcie, proces şi actualmente în plină dezvoltare! Oricum să te ferească Domnul de noii alias Dinu Păturică, care la schimbarea “macazului” avuseseră acces direct şi imediat la punga de odinioară, aşa-zisă a poporului!
Cam peste tot in mediatizarea lumii moderne, faptele pozitive îşi găseau din ce în ce mai greu locul de expunere, simţindu-se din ce în ce mai pregnant că răul, crizele financiare, crima, furtul, corupţia, batjocora din lupta politică, pornografia, accidentele, catastrofele şi altele de acest gen primeau imediat un loc de frunte în toate formele Mass Mediei, adică în presă, TV, Radio şi Internet. Aşa se ajungea de fapt uşor şi repede la banul şi interesul noilor caractere manipulate, într-o lume zis liberă si necenzurată!
Şi pe acest fond el de acolo, din ţara lui a 2a, începu să perceapă prin diverse tonalităţi ce se crede, ce se simte, ce este interesant în legătură cu ţara lui a 1a şi cum sunt prezentate sau caracterizate toate acestea în lumea aşa-zis obiectivă şi fără de prejudecăţi.
Din motive grave şi urmare unor fapte neplăcute petrecute acolo în ţara lui, a 2a, cauzate însă de persoane provenind cu preponderenţă din rândul unor minorităţi convieţuitoare din ţara lui a 1a, începu să audă şi să fie confruntat cu calificative deplorabile, aprecieri denaturate şi încadrări negative după anumite “ clişee”, mai mult sau mai puţin obiective, afectând şi umbrind în fapt numele de român. Bineînţeles că faptele petrecute şi care de fapt declanşaseră asemenea calificative erau şi ele departe de a fi dintre cele mai civilizate.
În schimb rezultatul se făcu simţit imediat: urmare apariţiei relatărilor prin Mass Media a unor asemenea cazuri, cea mai întâlnită denumire cu nuanţă voit peiorativă, atribuită făptaşilor, mai concret celor de provenienţă română involvaţi în asemenea fapte, a fost mai nou cel de “balcanici”, sau mai nou “ balcanezi “, ca unii nedoriţi şi provenind din mult hulita Peninsulă Balcanică.
Fiind bineînţeles conştient că faptele respective nu le putea nici justifica, nici repara, el de acolo din ţara lui a 2-a încercă să contrazică măcar această intitulare tendenţioasă cu trimitere geo-politică falsă, care pecetluia de fapt un “calificativ” cu nuanţare negativă extins mai ales asupra ţării şi naţiunii, făcând-o cu propriile lui argumente, cât de cât logice si reale, astfel:
- Balcanii sunt bineînţeles munţi frumoşi ca şi Carpaţii, poate nu aşa de înalţi şi falnici, dar care în schimb din punct de vedere geografic nu au nimic comun cu România, întinzîndu-se pe teritoriul Bulgariei, respectiv cu mult la sud de graniţa formată de Dunăre cu ţara vecină.
- România nu a fost localizată şi prezentată niciodată în decursul timpurilor în manuale de specialitate, sau pe vreo hartă ca aflându-se pe o peninsulă, în plus denumită balcanică după un lanţ muntos care se află în afara graniţelor acesteia...
- Mai mult: întitularea “ balcanică” contrazice realitatea geografică, anume că România este străbătută numai de lanţul Carpaţilor care venind dinspre Europa Centrală intră în ţară la nord, nord-est prin Bucovina şi Moldova, făcând maiestuos curbura Meridionalilor şi sfârşind în sud-vestul ţării cu lanţul Carpaţilor Occidentali spre Cazanele Dunării şi mai departe spre Serbia.
Pe această bază, în discuţiile purtate pe această temă, el încercă să contracareze destul de vehement noua întitulare, arătând că nu există nici vorbă de munţi Balcanici pe plaiul românesc, iar dacă prin absurd România s-ar fi aflat pe o peninsulă, atunci precis aceasta ar fi trebuit numită Peninsula Carpatică !
Faţă de aceste argumente fu contracarat cu definiţii din enciclopedii, tratate sau cărţi geografico-istorice editate acolo în ţara lui a 2a, chiar şi în Internet/ Wikipedia, unde România este încă descrisă ca ţară balcanică, respectiv aparţinând Peninsulei balcanice.
Şocat de aceste definiţii într-adevăr existente, încercă în continuare să le contrazică pur si simplu şi cu alte argumente logice:
- Prin definiţie, peninsula este ca atare o ieşire de pământ/teritoriu la apă, mare sau lac, respectiv înconjurată din 3 părţi de apă : exemple sunt destule precum peninsula Iberică, Italică, sau chiar Scandinavia, până şi Europa faţă de continentul Euro-asiatic.
Nu-şi amintea deloc să fi învăţat la şcoală că România sau partea terestră europeană pe care se află situată aceasta ar fi avut măcar două ieşiri la mare, darămite trei!
In urmă cu câtva timp, urmărise la televizor splendide imagini ale unui documentar austriac “Wilder Balkan”, (Balcanii sălbateci ) şi care prezenta peninsula Balcanică începând cu partea vestică a munţilor Balcani din Serbia, dar terminând în mod paradoxal, colac peste pupăză, cu imagini si comentarii despre Dobrogea şi Delta Dunării.
Legat de acest ultim exemplu şi comentând tendinţa de extindere pe teritoriul României a hotarelor geografice şi a noţiunilor legate de Balcani, chiar dacă aceasta era limitată numai la o parte din teritoriul ţării, se izbi de agresivitate şi noi inepţii susţinând că apartenenţa României la zona Balcanică ar fi pur şi simplu confirmată geografic de ţinutul Dobrogei.
Percepu din nou o concluzie falsă construită pe o constatare superficială şi pseudo-justificată de existenţa istorică cândva pe aceste tarâmuri a unui ţarat bulgar, ca şi co-existenţa minorităţilor turce, tătare şi slavo- bulgare, care au trăit şi trăiesc de sute şi sute de ani, într-adevăr cu preponderenţă în Dobrogea, ca minorităţi alături de populaţia română. Şi aceasta bineînţeles în condiţiile menţinerii şi continuităţii tradiţiilor, obiceiurilor şi religiilor specifice acestor minorităţi.
La întrebarea pusă de el ...“ de ce nu mai sunt considerate balcanice şi celelalte regiuni mari ale ţării ?“, apăru la fel de neverosimilă justificarea celor de acolo, cum că restul de peste jumătate din România nu poate fi considerată balcanică, fiind partea de ţară care cândva a aparţinut Austro-Ungariei şi fiind ca atare populată în majoritate de cetăţeni de credinţă catolică.
Şi faţă de această denaturare a realităţii le replică clar arătându-le că se omite grosolan şi tendenţios faptul că în România cam peste 85 % din populaţie sunt ortodocşi, credincioşi catolici fiind doar circa 5-6 % . In continuare “bătu şeaua să priceapă iapa “ în ceea ce privea catolicismul ţării arătându-le că România nu este compusă numai din Dobrogea şi Transilvania, ci mai există şi Moldova, Bucovina, Muntenia, Oltenia, care nu au nimic comun cu epitetul “balcanic“ şi unde ortodoxismul, ca religie predominantă nu stă de departe în umbra catolicismului.
Concluzionă în final că România, nefiind o ţară situată în Peninsula balcanică, ca atare nici românii nu pot fi consideraţi “ balcanici sau balcanezi” şi că singura motivare în argumentarea unor astfel de epitete cu titlu peiorativ ar rămâne vechea-nouă prejudecată a Vestului Europei faţă de Sud-estul Europei în general şi faţă de regiunea Balcanică în particular. Reacţia celor din jur a fost agresivă spunându-i-se că ignoră total cele menţionate în majoritatea tratatelor de către experţii de specialitate.
La intrebarea : ... “ de ce participă atunci România la Jocurile Balcanice numite şi Balcaniadă ? “, le răspunse sec şi pe acelas ton că: ...” Precis din acelaş motiv precum Israelul, Noua Zeelandă şi chiar Turcia care participă la Eurovision Song Contest, deşi nu aparţin geografic deloc sau majoritar Europei”...
Mai mult nu mai avea de spus,...gândind în schimb că SOS-ul lui poate va avea un ecou ... şi că nu va rămîne decât ambasadorilor români, diplomaţi sau ne-diplomaţi, acreditaţi sau ne-acreditaţi, de aici, sau mai de departe, din Diasporă, să ajute ca România şi noţiunea de român, cel puţin din punct de vedere al realităţilor geografice şi istorice, să rămână întregi şi nealterate de viruşi puşi să le denigreze, sau să le fărâmiţeze!
Doamne ajută !

Dan Eugen Munteanu – Bad Homburg, Nov. 2011